Un filosof grec antic a fost exilat pentru că susținea că Luna este o rocă și nu un zeu

Deși poate părea greu de crezut, un filosof grec antic a fost exilat pentru că a susținut că Luna este o rocă și nu un zeu. În urmă cu aproximativ 2.500 de ani, Anaxagoras a descoperit corect că Luna, acest corp stâncos, reflectă lumina Soarelui, ceea ce i-a permis să explice fazele lunare și eclipsele.

Aproape de polul nordic al Lunii se află craterul Anaxagoras, numit după filosoful grec care a trăit în secolul al V-lea î.Hr. Denumirea este potrivită, deoarece Anaxagoras a fost unul dintre primii oameni din istorie care a sugerat că Luna este un corp stâncos, nu foarte diferit de Pământ. Resturile de material aruncat în timpul impactului care a format craterul se întind pe o suprafaţă de 900 de kilometri către sud, până la marginea unui alt crater, care poartă numele lui Platon.

Deși atât Anaxagoras, cât și Platon și-au desfășurat activitatea în Atena, asemănările dintre ei se opresc aici. Influențat de pitagoreici, Platon promova o viziune mistică asupra Universului, bazată pe forme geometrice sacre și orbite perfect circulare. Acesta a evitat observația și experimentele, în favoarea unei cunoașteri pure, pe care o considera înnăscută în toți oamenii. Pe de altă parte, Anaxagoras, care a murit în jurul perioadei în care Platon s-a născut, era un savant pasionat de astronomie, un domeniu ce impunea observații și calcule atente pentru a înțelege misterele cosmosului.^[sursa]

Luna este o rocă și nu un zeu: motivul pentru care un filosof grec antic a fost exilat

În timpul șederii sale la Atena, Anaxagoras a făcut câteva descoperiri fundamentale despre Lună. A reiterat și a dezvoltat o idee care, deși probabil formulată de predecesorii săi, nu era încă larg acceptată în antichitate: că Luna și Soarele nu sunt zei, ci obiecte. Această convingere, aparent inofensivă, a dus în cele din urmă la arestarea și exilarea sa.

Reconstituirea vieților filosofilor antici reprezintă o provocare majoră pentru istorici, având în vedere că se crede că Anaxagoras a scris o singură carte, pierdută în prezent. Cercetătorii moderni dispun doar de „fragmente” – scurte citate din învățăturile sale sau rezumate ale ideilor sale, transmise prin lucrările filosofilor ulteriori, precum Platon și Aristotel.

Prin observații perseverente, Anaxagoras a ajuns să creadă că Luna este o rocă, nu foarte diferită de Pământ, și a descris chiar munții de pe suprafața lunară. Acesta considera că Soarele este o stâncă incandescentă. În fragmentul 18, filosoful a afirmat: „Soarele este cel care pune strălucire în Lună.” Deși Anaxagoras nu a fost primul care a realizat că lumina Lunii este de fapt lumina reflectată de Soare, el a folosit această idee pentru a explica fenomene naturale suplimentare, precum eclipsele și fazele lunare.^[sursa]

Originar din Clazomenae, în Ionia, la est de Grecia continentală, Anaxagoras s-a format intelectual în perioada Iluminismului Ionic, o revoluție intelectuală începută în jurul anului 600 î.Hr. Tânăr fiind, a asistat la alinierea Atenei și Spartei pentru a scoate şi a ţine Imperiul Persan departe de Ionia. Atunci când s-a mutat la Atena, el și contemporanii săi au introdus filosofia în democrația care era încă în formare în oraş.^[sursa]

Spre deosebire de mulți filosofi greci din secolele VI și V î.Hr., care credeau în existența unuia sau a câtorva elemente fundamentale, cum ar fi apa, aerul, focul și pământul, Anaxagoras susținea că trebuie să existe un număr infinit de elemente. Aceasta era soluția lui pentru o dispută intelectuală despre natura existenței, care se desfășura între filosofii naturaliști din Ionia și cei mistici din Italia colonizată de greci, precum Pitagora și adepții săi.

Daniel Graham, profesor de filosofie la Universitatea Brigham Young și unul dintre puținii experți în viaţa filosofului Anaxagoras din întreaga lume, afirmă că Parmenide, unul dintre filosofii stabiliți în Italia, l-a influențat pe Anaxagoras și ideile sale despre astronomie.

„Anaxagoras transformă problema luminii lunare într-o problemă de geometrie”, a explicat Graham. Acesta a observat că atunci când Luna se află pe partea opusă a Pământului față de Soare, fața sa complet iluminată este vizibilă, ceea ce „crează un model ceresc care prezice nu doar fazele Lunii, ci și modul în care eclipsele sunt posibile.”

Fazele lunii, rezultatul iluminării de către Soare

Anaxagoras și-a dat seama că fazele Lunii sunt rezultatul iluminării parțiale a acesteia de către Soare, văzute din perspectiva Pământului. De asemenea, a realizat că eclipsele lunare apar atunci când Luna trece în umbra Pământului, în timp ce eclipsele solare se întâmplă atunci când Luna trece direct în fața Soarelui, provocând întunecarea cerului în timpul zilei, un fenomen descris cu acuratețe de către filosoful grec, cunoscut astăzi drept eclipsă solară.

Anaxagoras a abordat, de asemenea, originile și formarea Lunii, un mister care continuă să provoace oamenii de știință chiar și astăzi. Filosoful a sugerat că Luna era o rocă masivă pe care Pământul timpuriu a aruncat-o în spațiu.

Acest concept a anticipat un scenariu similar privind originea Lunii, propus de fizicianul George Darwin, fiul lui Charles Darwin, 23 de secole mai târziu. Cunoscută sub numele de ipoteza fisiunii, teoria lui Darwin susținea că Luna s-a format dintr-o bucată desprinsă din Pământ, aruncată în spațiu din cauza rotației rapide a planetei, lăsând în urmă golul din bazinul Pacificului. În prezent, mulți astronomi cred că un corp de mărimea planetei Marte, denumit Theia, a lovit Pământul timpuriu, expulzând material care ulterior s-a coagulat în formarea Lunii, deși există și alte teorii privind originea satelitului nostru natural.

Prin descrierea Lunii ca pe o rocă de origine terestră și a Soarelui ca pe o rocă incandescentă, Anaxagoras a depășit chiar și gânditorii care realizaseră că Luna reflectă lumina. Această gândire avansată i-a adus reputația de cel mai notoriu contestatar al ideii că Luna și Soarele ar fi divinități.

Condamnarea la moarte şi exilul

O astfel de viziune ar fi trebuit să fie bine primită în Atena democratică, însă Anaxagoras era profesor și prieten al influentului om de stat Pericle, iar facțiunile politice aveau să conspire curând împotriva sa. Aflat la putere timp de peste 30 de ani, Pericle a condus Atena în războaiele peloponeziene împotriva Spartei. Deși cauzele acestor conflicte sunt încă dezbătute, adversarii politici ai lui Pericle l-au acuzat de agresivitate și aroganță. Întrucât nu puteau să-l atace direct pe liderul atenian, dușmanii săi s-au îndreptat către prietenii lui apropiați.

Astfel, Anaxagoras a fost arestat, judecat și condamnat la moarte, aparent pentru încălcarea legilor privind impietatea prin promovarea ideilor sale despre Lună și Soare.

„În democrația ateniană, cu procesele sale «democratice» în fața unor jurați numeroși, pe baza unor acuzații penale aduse de cetățeni privați – fără existența unui procuror oficial – toate procesele erau, în esență, procese politice. De multe ori, erau deghizate ca fiind despre religie sau moralitate, dar în realitate aveau scopul de a destabiliza o figură publică prin atacarea ei directă, dacă era vulnerabilă, sau prin atacarea apropiaților săi, dacă nu era. Dacă voiai să-l ataci pe Pericle, dar el era prea popular pentru a fi atacat frontal, căutai veriga cea mai slabă din cercul său. Anaxagoras, fiind un străin și un intelectual cu idei neortodoxe, era o țintă evidentă.”, a explicat profesorul Daniel Graham.

Pericle, care încă deținea o anumită influență politică, a reușit să obțină eliberarea lui Anaxagoras, prevenind execuția sa. Deși viața i-a fost cruțată, filosoful care a îndrăznit să pună la îndoială divinitatea Lunii a fost forțat să trăiască în exil, în Lampsacus, la marginea Hellespontului.

Cu toate acestea, ideile sale despre eclipse și fazele lunare au dăinuit de-a lungul secolelor. În onoarea contribuțiilor sale la înțelegerea adevăratei naturi a Lunii, un crater lunar, vizitat de o navă spațială orbitală aproximativ 2.400 de ani mai târziu, poartă numele de Anaxagoras.