O teorie controversată, aflată la granița dintre fizică și filozofie, sugerează că universul nu este doar o vastă întindere de materie și energie, ci o entitate conștientă, cu un scop. Conform fizicianului Nicolas Kuske, acest cosmos viu este, în esență, Dumnezeu, ceea ce înseamnă că fiecare atom și fiecare piatră poartă o scânteie de divinitate.
Această perspectivă este o formă de panteism – credința că Dumnezeu nu a creat Universul, ci este Universul. „În această viziune panteistă, Dumnezeu este pe deplin imanent ca minte conștientă și voință activă a cosmosului, exprimată prin fiecare aspect al universului”, scrie Kuske într-un articol publicat pe o platformă academică de cercetare filosofică. Este important de menționat că lucrarea nu a fost încă supusă procesului de evaluare peer-review.
Kuske, cercetător postdoctoral la Institutul de Inteligență Artificială și Naturală din Toulouse, a ajuns la această concluzie după un parcurs academic neconvențional. În timp ce urma un masterat în fizică teoretică, o prelegere despre emoții și creier i-a declanșat ceea ce el numește „revelația conștiinței”. Astăzi, Uniunea Europeană îi finanțează proiectul de cercetare la intersecția dintre neuroștiință, conștiință și inteligență artificială.
Dumnezeu nu a creat Universul, El este Universul
Aici, teoria devine și mai provocatoare. Kuske susține că până și obiectele inanimate – pietre, atomi, particule – pot fi considerate divine. Nu pentru că ar fi vii în sens biologic, ci pentru că răspund mediului înconjurător în moduri predictibile și semnificative. Pentru el, divinitatea nu necesită o bătaie a inimii, ci prezență și interacțiune.
Această idee se aliniază perfect cu panpsihismul, conceptul filosofic conform căruia conștiința este o caracteristică fundamentală a întregii materii. Dacă totul are o formă, oricât de rudimentară, de experiență subiectivă, atunci Universul însuși ar putea fi o minte cosmică, iar noi, împreună cu fiecare pietricică, am fi simple expresii ale acesteia.
Deși pare o idee de avangardă, conceptul unui univers-minte este străvechi. În Upanișadele indiene, Brahman este conștiința pură și infinită. Zoroastrienii îl venerează pe Ahura Mazda ca fiind însăși înțelepciunea cosmică. În Cabala, Ein Sof este sursa nelimitată din care creația se revarsă. Grecii antici, prin Platon, vorbeau despre anima mundi (sufletul lumii), iar filosoful stoic Chrysippus afirma direct că „Universul însuși este Dumnezeu”.
Istoria a arătat însă că astfel de idei pot fi periculoase. În anul 1600, călugărul italian Giordano Bruno a fost ars pe rug de Inchiziție pentru erezie, parțial pentru că a susținut viziunea unui Dumnezeu infinit și universal. „Toate lucrurile sunt în Univers, iar universul este în toate lucrurile”, spunea el, o afirmație care i-a adus moartea, dar i-a cimentat moștenirea.
Evident, nu toată lumea e de acord cu această idee
Astăzi, dezbaterea continuă, dar pe un ton mai puțin letal. Nu toți sunt convinși de saltul de la conștiință universală la divinitate. Hedda Hassel Mørch, filosof și profesor la Universitatea din Norvegia Interioară, argumentează că cele două concepte trebuie separate.
„Panpsihismul este perfect compatibil cu negarea existenței lui Dumnezeu. Spune doar că conștiința este pretutindeni. Nu spune că această conștiință are caracteristici divine, cum ar fi omnisciența sau bunătatea morală.”, explică ea.
Pe de altă parte, unii teologi văd în aceste teorii moderne o redescoperire a unor adevăruri spirituale antice. Rabinul Pinchas Taylor, autorul cărții A Jewish Guide to the Mysterious, îl citează pe filosoful medieval Maimonide, care credea că entitățile celeste sunt conștiente, și Midrash, o colecție de comentarii rabinice, unde se spune că „nu există niciun fir de iarbă care să nu aibă o forță spirituală deasupra care să-i poruncească să crească”.
Kuske își apără poziția, susținând că Universului nu doar că gândește, ci pare să-i și pese. Fizicianul indică două dovezi: „reglarea fină” a constantelor fizice și „armonia psiho-fizică”.
„Reglarea fină este faptul că legile matematice și numerele care guvernează cosmosul au exact valorile potrivite pentru ca viața să apară”, spune el. Armonia, pe de altă parte, este modul în care experiența capătă sens: un sărut este plăcut, o arsură doare. „Nu avem nicio idee de ce. Dar totul se potrivește.”, recunoaște Kuske.
Sunt acestea simple coincidențe cosmice sau atingerile subtile ale unei minți universale binevoitoare?
„Mesajul pe care trebuie să-l reținem”, concluzionează Kuske, „este că poate fi logic coerent – și chiar mai probabil decât improbabil – ca universul să aibă o valoare intrinsecă și că o putere superioară dorește ce este mai bun pentru toată lumea.”
