Ursul koala: 20 de curiozități despre drăgălașul animal care în realitate nu este un urs

Privind o fotografie cu ursul koala, cu urechile sale mari și rotunde, nasul ca un buton negru și oval și privirea blândă, este ușor de înțeles de ce a captivat imaginația lumii. Acest mamifer marsupial, un simbol iconic al Australiei, este adesea numit, în mod eronat, „urs koala”. Adevărul este însă că, deși împarte statutul de mamifer cu urșii, koala (Phascolarctos cinereus) nu are nicio legătură apropiată cu aceștia. El aparține extraordinarului grup al marsupialelor, fiind mai înrudit cu cangurii și wombații, creaturi ce definesc unicitatea faunei de pe continentul-insulă.

Confuzia numelui provine de la primii coloniști vorbitori de limbă engleză, care, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, l-au asemănat cu un urs datorită aspectului său robust și comportamentului aparent similar. Această greșeală s-a perpetuat chiar și în denumirea științifică a genului, Phascolarctos, derivată din grecescul phaskolos („pungă”, referindu-se la marsupiu) și arktos („urs”). Numele comun „koala”, însă, are rădăcini mult mai adânci și mai precise, provenind dintr-un cuvânt aborigen antic ce înseamnă „fără băutură” – o aluzie la faptul că aceste animale își obțin majoritatea apei necesare (aproximativ 90%) direct din frunzele suculente pe care le consumă, fiind rareori văzute bând apă.

Adaptat perfect la o viață petrecută în coronamentul arborilor, un koala adult măsoară între 60 și 85 de centimetri în înălțime. Greutatea sa variază considerabil în funcție de regiune – o adaptare la climă. Indivizii din populațiile nordice, mai calde, sunt mai mici, cântărind între 4 și 8,5 kilograme, în timp ce verii lor din sudul mai răcoros sunt mai corpolenți, atingând între 7 și 13 kilograme. Ca în cazul multor mamifere, masculii sunt, de obicei, cu aproximativ 50% mai grei decât femelele.

Blana lor densă, cu nuanțe ce variază de la un gri-argintiu la un maro-roșcat, poate părea moale și pufoasă, însă la atingere este surprinzător de aspră, asemănătoare lânii oilor. Această textură nu este un defect, ci o altă adaptare ingenioasă: blana groasă respinge apa, ajutând animalul să rămână uscat chiar și în timpul ploilor torențiale, esențial pentru un animal ce își petrece viața în aer liber. Picioarele sunt prevăzute cu gheare ascuțite și degete opozabile, permițându-i să se agațe ferm de scoarța și ramurile arborilor de eucalipt.^[sursa]

Ursul koala, acasă, printre frunzele de eucalipt

Universul unui koala se învârte în jurul pădurilor de eucalipt din estul și sud-estul Australiei. Acești arbori nu reprezintă doar casa lor, ci și unica sursă de hrană. Agățați în furca ramurilor, adesea părând că dorm profund, koala pot petrece între 18 și chiar 22 de ore pe zi odihnindu-se sau dormitând. Acest program extensiv de somn nu este un semn de lenevie, ci o necesitate impusă de dieta lor specializată.

Deși par creaturi blânde și sociabile, koala sunt în general animale solitare. Fiecare individ ocupă un domeniu vital ce cuprinde, în medie, aproximativ 20 de arbori de eucalipt preferați. Respectă teritoriile vecinilor și interacționează rar în afara sezonului de împerechere. O densitate prea mare de koala într-o zonă restrânsă poate avea însă consecințe grave: prin consumul excesiv, pot ajunge să defolieze complet copacii preferați, rămânând astfel fără principala lor resursă de hrană și adăpost.

O dietă exigentă și o digestie laborioasă

Koala este un exemplu extrem de specializare alimentară. Deși în Australia există peste 700 de specii de eucalipt, aceste marsupiale pretențioase consumă frunzele a mai puțin de 50 dintre ele, având preferințe clare pentru anumite varietăți locale. Un adult devorează zilnic între 450 și 680 de grame de frunze, activitate concentrată de obicei pe parcursul a aproximativ 3 ore, mai ales noaptea.

Provocarea majoră constă în valoarea nutritivă scăzută și toxicitatea relativ ridicată a frunzelor de eucalipt, care sunt, de asemenea, foarte fibroase. Digestia acestui material dificil necesită un sistem digestiv specializat și multă energie. Timpul îndelungat petrecut dormind este, în parte, o strategie de conservare a energiei necesare pentru procesarea lentă și laborioasă a hranei în tractul lor digestiv lung, care include un cecum deosebit de dezvoltat, unde bacteriile ajută la descompunerea fibrelor și neutralizarea toxinelor.

În raport cu dimensiunea corpului, koala posedă unul dintre cele mai mici creiere dintre toate mamiferele. Această caracteristică nu reflectă o lipsă de inteligență în sensul clasic, ci mai degrabă o adaptare evolutivă remarcabilă la dieta sa săracă în energie. Un creier mai mare ar necesita un consum energetic mult mai ridicat, pe care frunzele de eucalipt pur și simplu nu l-ar putea susține.

Ca o consecință a acestei adaptări, koala are o capacitate limitată de a procesa situații noi sau de a devia de la rutinele sale instinctuale. De exemplu, un koala ar putea ignora complet frunze de eucalipt comestibile dacă acestea îi sunt prezentate pe o suprafață plană, în loc să fie culese direct din copac, așa cum este comportamentul său natural de hrănire. Este o dovadă a modului în care constrângerile dietetice pot modela profund nu doar fizicul, ci și capacitățile cognitive ale unei specii.

Ciclul vieții: de la marsupiu la crengile înalte

Reproducerea la koala este un proces fascinant. Femela naște, de obicei, un singur pui o dată, după o perioadă de gestație scurtă, de doar 34-36 de zile. Nou-născutul, numit „joey”, este minuscul, cântărind mai puțin de un gram, orb și fără blană. Instictiv, acesta se târăște din canalul de naștere până în marsupiul mamei, unde se atașează de unul dintre cele două mameloane și își continuă dezvoltarea.

Puiul își scoate capul din marsupiu pentru prima dată pe la vârsta de cinci luni. O etapă unică în dezvoltarea sa urmează înțărcării de la lapte: timp de câteva săptămâni, mama îl hrănește cu o substanță specială numită „pap”. Acesta este un tip de excrement moale, semilichid, provenit din cecumul mamei, bogat în bacterii esențiale care îi permit puiului să înceapă să digere frunzele toxice de eucalipt. Odată ce această tranziție alimentară este completă, puiul părăsește marsupiul, dar rămâne agățat de spatele sau burta mamei până la vârsta de aproximativ un an, învățând secretele supraviețuirii în coronament.

20 de curiozități despre ursul koala

#1. Creier adaptat dietei

În lumea mamiferelor, mărimea creierului este adesea corelată cu abilitățile cognitive complexe. Koala, însă, face notă discordantă, posedând unul dintre cele mai mici creiere în raport cu dimensiunea corpului său. Această particularitate nu este un semn de inferioritate, ci o fascinantă adaptare evolutivă la o dietă extrem de săracă în calorii și nutrienți. Menținerea unui creier mare este foarte costisitoare din punct de vedere energetic, iar frunzele de eucalipt pur și simplu nu oferă suficient „combustibil” pentru un astfel de organ.

Această adaptare are însă consecințe asupra comportamentului. Cu un creier mai mic și mai puțin complex, koala are o capacitate redusă de a învăța comportamente noi sau de a se adapta la situații nefamiliare. Rutina și instinctul guvernează mare parte din viața sa, explicând de ce poate ignora hrana dacă nu este prezentată în modul său obișnuit, adică direct pe ramurile copacilor.

#2. Ursul koala are amprente unice

Una dintre cele mai surprinzătoare asemănări dintre koala și oameni se găsește la vârful degetelor. Asemenea primatelor, koala au amprente digitale – modele unice de creste și șanțuri pe pielea de pe degetele de la mâini (labe anterioare). Mai mult, aceste amprente sunt extraordinar de similare cu cele umane, atât ca formă generală, cât și ca detalii microscopice, putând crea confuzie chiar și pentru experții în dactiloscopie.

Se crede că această caracteristică a evoluat independent la koala pentru a îmbunătăți aderența la scoarța copacilor, ajutându-i să se cațere și să manipuleze frunzele cu mai multă precizie. Este o dovadă uimitoare a convergenței evolutive, unde specii diferite dezvoltă trăsături similare ca răspuns la presiuni selective asemănătoare – în acest caz, nevoia de a prinde și a se agăța eficient.

#3. Un singur pui, pe nume Joey

Strategia reproductivă a koala este una axată pe calitate, nu pe cantitate. De regulă, o femelă koala aduce pe lume un singur pui la fiecare ciclu reproductiv. Gemenii sunt extrem de rari și adesea reprezintă o provocare majoră pentru supraviețuirea atât a puilor, cât și a mamei. Creșterea chiar și a unui singur pui, cunoscut sub numele de „joey”, necesită o investiție energetică considerabilă din partea mamei.

Având în vedere dieta lor săracă în nutrienți, producerea laptelui și îngrijirea constantă a puiului reprezintă un efort metabolic uriaș. Concentrându-și toate resursele asupra unui singur urmaș, mama îi maximizează șansele de a ajunge la maturitate într-un mediu plin de provocări.

#4. Gestație rapidă

Spre deosebire de mamiferele placentare, unde dezvoltarea fetală are loc în principal în uter, marsupialele precum koala au o perioadă de gestație remarcabil de scurtă. La koala, aceasta durează doar între 34 și 36 de zile. În consecință, puiul se naște într-un stadiu extrem de timpuriu de dezvoltare, fiind practic un embrion – mic cât o boabă de fasole, orb, fără blană și complet dependent.

Această strategie transferă cea mai mare parte a dezvoltării puiului în afara uterului, în siguranța relativă a marsupiului. Imediat după naștere, micuțul joey se angajează într-o călătorie instinctivă incredibilă, târându-se fără ajutor prin blana mamei până ajunge în marsupiu, unde își va continua creșterea și dezvoltarea pentru următoarele luni.

#5. Dezvoltare în siguranța marsupiului

Marsupiul unei femele koala este mult mai mult decât un simplu buzunar; este un incubator natural perfect adaptat nevoilor puiului în creștere. Odată ajuns în interior, micuțul joey se atașează ferm de unul dintre cele două mameloane, care se umflă în gura sa, asigurând o sursă constantă de lapte special formulat. Aici, protejat de frig, prădători și lovituri, puiul își continuă dezvoltarea într-un ritm accelerat.

Pe parcursul următoarelor 5-7 luni, joey crește în dimensiuni, îi apare blana, i se deschid ochii și urechile și începe să semene tot mai mult cu un koala în miniatură. Marsupiul oferă un mediu controlat, curat și sigur, esențial pentru supraviețuirea în această etapă extrem de vulnerabilă a vieții sale.

#6. Dieta specială „pap”

Tranziția de la laptele matern la dieta exclusivă cu frunze de eucalipt este o etapă critică și unică în viața unui pui de koala. Deoarece frunzele de eucalipt sunt toxice și greu de digerat, puiul are nevoie de ajutor pentru a-și popula intestinul cu microorganismele necesare procesării acestei hrane dificile. Soluția evolutivă este „pap” – o substanță specială produsă în cecumul mamei (o parte a intestinului gros).

Timp de câteva săptămâni, pe lângă lapte, mama elimină prin anus acest „pap”, pe care puiul îl consumă direct. Pap-ul nu este un excrement obișnuit, ci o pastă semilichidă bogată în bacterii esențiale, care „însămânțează” sistemul digestiv al puiului, pregătindu-l pentru dieta sa de adult. Este un mecanism vital și fascinant de transfer al microbiomului de la mamă la pui.

#7. Călăreț pe spate

Pe măsură ce puiul crește, marsupiul devine neîncăpător. În jurul vârstei de 6-7 luni, după ce a început tranziția la hrana solidă prin consumul de „pap”, joey începe să petreacă perioade tot mai lungi în afara marsupiului. Incapabil încă să se descurce singur în lumea periculoasă a coronamentului, puiul adoptă o nouă metodă de transport: se agață ferm de blana de pe spatele sau de pe burta mamei.

Această fază de „călărie” durează până când puiul împlinește aproximativ un an. În acest timp, el nu doar că beneficiază de protecția și transportul oferite de mamă, dar și învață prin observație directă cum să se cațere, cum să selecteze frunzele potrivite și cum să evite pericolele. Este o perioadă crucială de ucenicie pentru viața independentă ce va urma.

#8. Metabolism incredibil de lent

Secretul supraviețuirii koala pe baza unei diete atât de sărace energetic constă într-un metabolism extrem de încetinit. Rata metabolică a unui koala este semnificativ mai mică decât cea a majorității mamiferelor de dimensiuni similare, fiind comparabilă doar cu cea a altor specialiști în diete sărace, precum leneșii sau wombații (o altă specie de marsupial australian).

Acest metabolism „leneș” le permite să extragă maximum de energie din frunzele fibroase și să conserve resursele prețioase. Totul în viața unui koala pare calibrat pentru economie: mișcările sunt lente și deliberate, perioadele de odihnă sunt extrem de lungi, iar temperatura corpului poate fluctua ușor pentru a reduce costurile energetice. Este o strategie de viață la ralanti, dictată de constrângerile alimentației.

#9. Recorduri la somn

Consecința directă a metabolismului lent și a dietei dificile este programul extins de odihnă al koala. Aceste animale petrec, în medie, între 18 și 22 de ore pe zi dormind sau ațipind, agățate în furca ramurilor. Această perioadă îndelungată de inactivitate este esențială nu doar pentru conservarea energiei, ci și pentru procesul complex de digestie a frunzelor de eucalipt, care necesită timp pentru ca bacteriile din sistemul digestiv să își facă treaba.

Deși par complet adormiți, koala rămân conștienți de mediul înconjurător și pot reacționa rapid la pericole. Poziția lor tipică de somn, ghemuit pe o ramură, cu capul sprijinit, le permite să se odihnească în relativă siguranță în habitatul lor arboricol. Perioadele de activitate, dedicate hrănirii și deplasării între copaci, sunt de obicei concentrate în orele mai răcoroase ale nopții sau dimineții devreme.

#10. Hidratare din frunze

Numele comun „koala” este un dar lingvistic de la popoarele aborigene Dharug, și se traduce aproximativ prin „nu bea” sau „fără apă”. Această denumire reflectă o observație pertinentă: koala sunt foarte rar văzuți bând apă în mod activ. Secretul hidratării lor stă în însăși dieta lor: frunzele proaspete de eucalipt, în special cele preferate de ei, au un conținut ridicat de apă.

Se estimează că aproximativ 90% din necesarul de lichide al unui koala este asigurat direct din consumul acestor frunze suculente. Totuși, în condiții extreme, cum ar fi perioadele de secetă prelungită sau caniculă intensă, când conținutul de apă din frunze scade sau necesarul organismului crește, koala vor coborî la sol pentru a bea apă din bălți, râuri sau chiar din surse artificiale, demonstrând că denumirea lor reflectă un comportament uzual, nu o incapacitate absolută.

#11. Vocalizări surprinzătoare

Contrar imaginii lor de animale tăcute și blânde, koala dispun de un repertoriu vocal surprinzător și, uneori, înfricoșător. Cea mai impresionantă vocalizare este mugetul profund și gutural emis de masculi, în special în timpul sezonului de împerechere. Acest sunet puternic, asemănător unui grohăit prelungit, poate călători pe distanțe considerabile prin pădure și servește atât la atragerea femelelor, cât și la intimidarea masculilor rivali, semnalând prezența și dominanța teritorială.

Pe lângă aceste mugete specifice masculilor, atât masculii, cât și femelele pot emite o varietate de alte sunete, inclusiv mormăituri, scâncete sau chiar țipete ascuțite, de obicei ca reacție la stres, frică sau durere. Aceste sunete, deși mai rar auzite, completează imaginea comunicării acustice în lumea koala.

#12. Marcarea teritoriului cu miros

Comunicarea chimică joacă un rol esențial în viața socială a koala, în special pentru masculi. Aceștia posedă o glandă sebacee proeminentă, situată în mijlocul pieptului, vizibilă adesea ca o pată maronie sau umedă pe blana deschisă la culoare. Această glandă produce o secreție uleioasă, cu un miros specific, înțepător pentru nasul uman.

Masculii își folosesc activ această glandă pentru a-și marca teritoriul. „Ursuleții” se freacă viguros cu pieptul de trunchiurile și ramurile copacilor preferați, impregnându-i cu propriul miros. Aceste semnale olfactive transmit informații importante altor koala din zonă despre identitatea masculului, statutul său social și reproductiv, precum și despre limitele teritoriului său, ajutând la evitarea conflictelor inutile.

#13. Simț olfactiv de excepție

Într-o lume dominată de eucalipți, dintre care mulți sunt toxici sau săraci în nutrienți, capacitatea de a alege corect hrana este crucială pentru supraviețuirea koala. Vederea lor fiind relativ slabă, principalul instrument de selecție este simțul mirosului, care este extrem de dezvoltat. Nasul mare și umed al koala nu este doar o trăsătură simpatică, ci un organ olfactiv performant.

Cu ajutorul mirosului, koala pot evalua de la distanță compoziția chimică a frunzelor. Ei pot distinge între diferitele specii de eucalipt, pot detecta nivelul de toxine (cum ar fi compușii fenolici și uleiurile esențiale) și pot aprecia conținutul de apă și proteine. Acest „nas fin” le permite să aleagă cele mai sigure și mai hrănitoare frunze disponibile la un moment dat, optimizându-și dieta în ciuda provocărilor pe care le prezintă.

#14. Ursul koala are o vedere slabă

Spre deosebire de simțul olfactiv remarcabil, vederea koala nu este considerată a fi deosebit de ageră. Ochii lor relativ mici și poziționați lateral oferă un câmp vizual destul de larg, util pentru a detecta mișcarea în jur, dar acuitatea vizuală și percepția detaliilor par a fi limitate. De asemenea, vederea lor nocturnă nu prezintă adaptări speciale, deși sunt animale active preponderent noaptea.

Această dependență redusă de văz este probabil compensată de celelalte simțuri, în special mirosul și auzul. Într-un mediu arboricol, unde distanțele de vizibilitate sunt oricum limitate de frunziș și unde pericolele pot fi detectate mai eficient prin sunet sau miros, o vedere excepțională nu a reprezentat, probabil, o presiune selectivă majoră în evoluția lor.

#15. Dinți care se uzează

Adaptarea la o dietă atât de specializată precum frunzele de eucalipt se reflectă și în structura dentiției koala. Ei posedă incisivi ascuțiți pentru a tăia frunzele și molari și premolari cu creste complexe, specializați pentru măcinarea intensivă a materialului vegetal fibros și dur. Această acțiune mecanică este esențială pentru a sparge pereții celulari ai plantelor și a elibera puținii nutrienți disponibili.

Problema este că frunzele de eucalipt sunt foarte abrazive. Măcinarea constantă duce la o uzură progresivă și inevitabilă a dinților de-a lungul vieții animalului. La koala în vârstă, dinții pot deveni atât de tociți încât nu mai pot procesa eficient hrana. Această uzură dentară este adesea factorul limitativ al duratei de viață în sălbăticie, animalele ajungând să moară practic de inaniție, chiar dacă nu sunt afectate de boli sau prădători. În sălbăticie, un koala poate trăi în jur de 10-15 ani.

#16. Înotători capabili, dar reticenți

Imaginea clasică a unui koala este cea a unui animal agățat de un copac, însă, la nevoie, aceste marsupiale pot demonstra abilități acvatice surprinzătoare. Deși nu sunt în niciun caz animale semi-acvatice și evită apa în mod normal, koala pot înota destul de eficient dacă sunt forțați de circumstanțe. Acest lucru se poate întâmpla, de exemplu, în timpul inundațiilor, când trebuie să traverseze zone acoperite de apă pentru a ajunge pe un teren mai înalt, sau dacă trebuie să traverseze un râu sau un lac pentru a ajunge la un nou pâlc de copaci.

Blana lor densă oferă o oarecare flotabilitate, iar mișcările membrelor, deși nu specializate pentru înot, sunt suficient de puternice pentru a le propulsa prin apă pe distanțe scurte. Totuși, înotul reprezintă un efort considerabil și o situație de stres pentru ei, fiind o soluție de ultim recurs, nu un comportament preferat.

#17. Prăbușire istorică a populației

La începutul colonizării europene, koala erau extrem de abundenți în pădurile de eucalipt din estul Australiei, populațiile fiind estimate la ordinul milioanelor. Situația s-a schimbat dramatic la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, odată cu explozia comerțului cu blănuri. Blana densă și atrăgătoare a koala a devenit extrem de căutată pe piețele internaționale.

Vânătoarea a atins cote alarmante, în special în anii 1920 și 1930. Se estimează că doar în anul 1924, peste două milioane de blănuri de koala au fost exportate. Acest masacru, combinat cu pierderea habitatului din cauza defrișărilor pentru agricultură și urbanizare, a dus la o prăbușire catastrofală a populațiilor. În câteva decenii, specia care număra milioane a fost redusă la doar câteva sute de mii de indivizi, fiind adusă în pragul extincției în multe regiuni, în special în sudul arealului său.

#18. Speranța relocărilor

Conștientizarea declinului dramatic al koala a dus la interzicerea vânătorii și la inițierea primelor eforturi de conservare. O strategie importantă, aplicată în special în statul Victoria unde specia aproape dispăruse, a fost transferul indivizilor supraviețuitori pe insule lipsite de prădători și cu habitate potrivite, precum Insula Phillip sau Insula Cangurului (deși aici koala nu existau în mod natural). În aceste sanctuare insulare, ferite de presiunea vânătorii și a altor amenințări, populațiile de koala s-au refăcut spectaculos, uneori chiar excesiv.

Succesul acestor programe a permis ulterior utilizarea animalelor de pe aceste insule ca sursă pentru relocări controlate în zone de pe continent de unde koala dispăruseră. Aceste eforturi timpurii de management activ al populațiilor, deși uneori criticate din perspectiva diversității genetice limitate a populațiilor sursă, au jucat un rol crucial în salvarea speciei de la extincția regională în sudul Australiei și au pus bazele unor strategii de conservare mai complexe aplicate ulterior.

#19. Amenințări moderne multiple pentru ursul koala

Deși vânătoarea pentru blană a încetat să mai fie o amenințare, koala moderni se confruntă cu un cocktail periculos de pericole noi, induse în mare parte de activitatea umană. Pierderea și fragmentarea habitatului continuă într-un ritm alarmant, pe măsură ce pădurile de eucalipt sunt defrișate pentru dezvoltare urbană, agricultură sau exploatare forestieră. Drumurile ce fragmentează aceste păduri nu doar că izolează populațiile, limitând fluxul genetic, dar devin și capcane mortale, accidentele rutiere fiind o cauză majoră de mortalitate, mai ales noaptea.

La acestea se adaugă impactul devastator al bolilor, în special infecția cu Chlamydia, o bacterie ce provoacă afecțiuni grave precum conjunctivita (ducând la orbire), infecții ale tractului urinar și reproducător (cauzând infertilitate) și pneumonie, slăbind și decimând populații întregi. În apropierea zonelor locuite, atacurile câinilor domestici reprezintă un alt pericol semnificativ. Iar peste toate acestea planează spectrul schimbărilor climatice, care exacerbează secetele și crește frecvența și intensitatea incendiilor de vegetație, distrugând habitatul și ucigând un număr uriaș de koala. Impactul cumulat al acestor factori este devastator.

#20. Statut de conservare îngrijorător

Recunoașterea gravității situației a venit în februarie 2022, când guvernul australian a reclasificat oficial statutul de conservare al koala din „Vulnerabil” în „Endangered” (Pe cale de dispariție) în statele cheie Queensland, New South Wales (NSW) și Teritoriul Capitalei Australiene (ACT). Această decizie a reflectat declinul sever și continuu al populațiilor din aceste regiuni, cauzat de presiunea combinată a pierderii habitatului, a bolilor, a secetelor și, în special, a incendiilor catastrofale din perioada anilor 2019-2020.

Este important de menționat că statutul poate varia în alte părți ale Australiei. De exemplu, în unele zone din Victoria și Australia de Sud, unde programele de relocare din trecut au avut succes, populațiile locale pot fi considerate mai puțin amenințate. Totuși, chiar și aceste populații se confruntă cu provocări semnificative, iar tendința generală la nivel național rămâne una de declin. Statutul de „Endangered” în cele trei state estice subliniază urgența implementării unor măsuri de conservare robuste și coordonate la nivel național pentru a proteja viitorul acestui simbol australian unic.

Ursul Koala, cu adaptările sale unice și stilul său de viață specializat, rămâne una dintre cele mai îndrăgite și recunoscute creaturi de pe planetă. Povestea sa este însă și una a vulnerabilității în fața schimbărilor rapide induse de om. Supraviețuirea pe termen lung a acestui simbol somnoros al Australiei depinde de eforturile continue de a proteja pădurile de eucalipt, de a gestiona bolile și de a găsi soluții pentru a coexista armonios cu această specie remarcabilă. Viitorul său stă în mâinile noastre. La fel ca multe alte lucruri de pe Pământ.