Vivianit: cristalul care se formează pe cadavre, despre care nu știai că există

Un mineral mai puţin cunoscut, denumit vivianit, care mai este numit şi „pământ albastru feros”, „mulinit” sau „albastru de Berlin natural”, este un fosfat de fier destul de macabru.

Fanii genului fantasy sunt probabil obișnuiți cu ideea de pietre sau cristale speciale care s-au format pe cadavre vechi și care se laudă cu un fel de proprietate mistică, dar știați că există adevărate cristale necro în lume?

Vivianit: ce este

Vivianitul, un mineral fosfat rar (Fe₃(PO₄)₂-(H₂O)₈), a fost găsit crescând pe materiale organice, cum ar fi cochilii fosile, depozite de deșeuri animale și chiar pe cadavre aflate în descompunere.

Cristalul, cunoscut pentru structurile sale frumoase și viu colorate, se dezvoltă în depozitele sedimentare bogate în fier care conțin oase, lemn descompus și alte resturi organice, în special în argilă și gresie. De asemenea, poate fi găsit în depozitele de înlocuire hidrotermală și în pegmatitele de granit bogate în fosfați – roci igneice cu o textură grosieră și cristale întrepătrunse.^[sursa]

Cristalul este extrem de fragil și, atunci când este proaspăt format, este adesea alb palid sau transparent, dar culoarea sa se schimbă de fapt atunci când este expus la lumină. Acest lucru este cauzat de oxidare, care continuă să întunece cristalul prin nuanțe de albastru, până la verde mai închis și violet și, în cele din urmă, un negru purpuriu gros.

De ce se formează vivianitul pe cadavre

Ei bine, cheia aici este interacțiunea dintre fier, apă și fosfat. Corpurile noastre conțin o mulțime de fosfat, în special în dinți și oase, care este eliberat în mediul înconjurător atunci când începem să ne descompunem. În condiții rare, în cazul în care zona înconjurătoare conține apă și fier, fosfatul poate reacționa și poate forma vivianitul mineral.

În cele mai multe cazuri, vivianitul a fost observat pe cadavrele care au fost îngropate de mai multe secole, unde s-a format pe oase și pe dinți. Există, de asemenea, exemple mult mai vechi, în care a fost găsit pe colții mamuților și pe oasele altor animale vechi de câteva mii de ani, dar există și câteva cazuri în care a fost identificat pe corpuri umane mai recente.

În anii 1960, arheologii au descoperit mai multe cadavre în lacul Walchen, Germania, care erau parțial scheletizate și, de asemenea, acoperite cu ceară de grăsime, sau adipocere – un produs al descompunerii care transformă grăsimea corporală într-o substanță asemănătoare săpunului. Unul dintre cadavre avea fixată pe el o placă de fier care formase vivianit între ea și ceara de grăsime. O analiză a hainelor cadavrului a indicat că acesta a stat probabil în apă undeva între 30 și 50 de ani și că acele cristale s-ar fi putut forma doar într-un timp atât de scurt, deoarece placa de fier a eliberat suficienți ioni de fier II pe măsură ce se coroda, permițând vivianitului să crească pe părțile bogate în fosfați ale corpului.

În anul 1998, o altă echipă de cercetători a descoperit vivianit pe rămășițele unui militar american care fusese dat dispărut în misiune în Vietnam din anul 1963, după ce avionul său B-26B a fost dat dispărut. Analizând mineralul, cercetătorii au putut concluziona că trupul fusese probabil îngropat în sol umed, alături de părți ale avionului, ceea ce a permis vivianitului să crească.

Vivianitul a fost găsit, de asemenea, pe corpul – în interiorul și în afara pielii și în țesutul pulmonar – al lui „Ötzi”, omul ghețurilor în vârstă de 5.300 de ani, descoperit de un turist german în Alpii tirolezi Ötztal în anul 1991. Se crede că cristalul s-a format pe corp în punctele în care acesta a avut contact cu roci care conțin fier.

În mod similar, în anul 1996, un alt corp de adipocire încrustat în vivianit a fost descoperit într-un golf al lacului Brienz din Elveția și se crede că aparține unui bărbat care s-a înecat acolo cândva în anii 1700.

Vivianitul a fost numit în anul 1817 după John Henry Vivian, un mineralogist englez care a descoperit pentru prima dată mineralul în Cornwall, Anglia.