Pentru un om care a redesenat harta Europei și ale cărui fapte de arme au îngenuncheat imperii, sfârșitul a venit nu pe un câmp de luptă glorios, ci pe o insulă izolată, bătută de vânturile Atlanticului de Sud. După înfrângerea decisivă de la Waterloo în 1815, Napoleon Bonaparte, fostul împărat, s-a predat britanicilor. Temându-se să nu-l transforme într-un martir prin execuție, aceștia au ales o soartă poate mai crudă: exilul pe Insula Sfânta Elena, unul dintre cele mai îndepărtate avanposturi ale planetei.
Ziua în care Napoleon și-a început exilul pe Insula Sfânta Elena: o închisoare insulară
Pe 8 august 1815, când a zărit pentru prima dată conturul stâncos și abrupt al insulei, cu o suprafață de doar 122 de kilometri pătrați, fostul stăpân al Europei trebuie să fi simțit profunzimea căderii sale. După o scurtă ședere de două luni în casa primitoare a unui prieten, William Balcombe, Napoleon a fost mutat în reședința sa finală: Longwood House. Locuința era departe de splendoarea palatelor imperiale; era o proprietate degradată, perpetuu umedă și invadată de mucegai.
Condițiile erau atât de precare, încât servitorii săi se plângeau constant de „răceli, catar, podele umede și provizii sărăcăcioase”. Contele de Las Cases, unul dintre cei 28 de însoțitori loiali, a descris Longwood House fără menajamente drept „o colibă mizerabilă, de câțiva metri pătrați”.
La această umilință se adăuga o altă plagă: șobolanii. Insula era infestată, iar satiricii din întreaga Europă nu au ratat ocazia de a-l batjocori pe împăratul învins. O caricatură germană îl înfățișa conducând un batalion de rozătoare în loc de curteni, în timp ce o alta, franceză, sugera că „nici măcar șobolanii nu-l vor”, arătându-i complotând o rebeliune împotriva lui.
Mici rebeliuni și trecerea timpului
Situația s-a înrăutățit odată cu sosirea noului guvernator britanic, Hudson Lowe. Obsedat de posibilitatea unei noi evadări, similară celei din primul exil de pe insula Elba, Lowe a impus restricții severe. Mișcările lui Napoleon erau limitate, corespondența monitorizată, iar ofițerii britanici aveau ordin să-l vadă fizic de mai multe ori pe zi.
Ca răspuns, fostul împărat a recurs la forme bizare de sfidare. A ordonat ca obloanele casei să fie permanent închise, sculptând mici găuri în ele pentru a putea privi afară fără a fi văzut. A proiectat alei adâncite în grădină, pentru a se putea plimba ferit de privirile gardienilor. În ciuda tuturor restricțiilor, la Longwood House se respecta cu sfințenie protocolul regal: bărbații purtau uniforme militare, iar femeile, rochii împodobite cu bijuterii, refuzând să accepte cadouri care nu recunoșteau statutul imperial al lui Napoleon.
Pentru a combate monotonia, s-a dedicat unor noi hobby-uri. Și-a dictat memoriile, a scris o carte despre Iulius Cezar, a studiat limba engleză și a jucat nenumărate partide de cărți. Pasiunea sa pentru solitaire a fost atât de mare, încât mai multe variante ale acestui joc de răbdare îi poartă astăzi numele.
Un sfârșit misterios
Inevitabil, condițiile de viață precare și lipsa exercițiului fizic au început să-și lase amprenta. Sănătatea lui Napoleon s-a deteriorat rapid. Suferea de dureri abdominale acute, constipație, vărsături și o slăbiciune generală. În februarie 1821, conștient că sfârșitul îi este aproape, s-a împăcat cu Biserica Catolică, s-a spovedit și a primit ultimele sacramente. A murit pe 5 mai 1821, la vârsta de 51 de ani.
Cauza morții sale a devenit subiect de dezbatere aprinsă pentru istorici și medici. Medicul său, Francesco Antommarchi, care a efectuat autopsia, a concluzionat că a fost vorba de cancer la stomac. Însă, în 1961, un toxicolog suedez a lansat teoria otrăvirii cu arsenic, indicând un posibil vinovat chiar din anturajul francez al lui Napoleon. Alți cercetători au contracarat, argumentând că arsenicul era prezent în multe materiale cotidiene ale epocii, de la tapet la medicamente, iar expunerea era comună. Ipotezele unui ulcer peptic sau a cancerului gastric rămân, de asemenea, valabile.
În timpul autopsiei, conform uzanțelor pentru monarhi, inima și intestinele au fost extrase și conservate. Într-un gest bizar și neexplicat vreodată, medicul Antommarchi a extras și penisul împăratului. Scos ilegal de pe insulă de capelanul lui Napoleon, organul a avut un destin post-mortem la fel de extraordinar ca viața proprietarului său, fiind vândut și cumpărat de-a lungul deceniilor.
În anul 1927, a fost expus la Muzeul de Artă Franceză din New York, unde un jurnalist de la revista Time l-a descris drept o „fâșie maltratată de șiret din piele de căprioară”. Un epilog inglorios pentru cel care, pentru o vreme, a fost stăpânul absolut al Europei și a cărui legendă continuă să fascineze lumea.
