10 curiozităţi despre Gheorghe Doja, liderul răscoalei ţărăneşti din 1514 care a speriat Europa. Cum plănuia să dărâme nobilimea

Numele lui Gheorghe Doja a rămas înscris în analele istoriei ca simbol al luptei pentru libertate, un conducător care a îndrăznit să sfideze ordinea feudală în numele ţărănimii asuprite din Transilvania. Răscoala pe care a condus-o în anul 1514 a fost mult mai mult decât o revoltă locală; a fost un veritabil război care a zguduit din temelii Europa Centrală și de Est, lăsând în urmă o undă de șoc resimțită de la curțile regale până în cele mai umile sate.

Totul a început în contextul opoziției acerbe a nobilimii la chemarea Papei Leon al X-lea pentru organizarea unei Cruciade anti-otomane. Pentru iobagii împovărați, participarea la această campanie sfântă nu era doar o datorie creștină, ci și o licărire de speranță: șansa de a-și schimba soarta și de a scăpa de o existență marcată de greutăți economice insuportabile.

#1. Gheorghe Doja şi originile secuieşti

Deși secui la origine, viitorul conducător al acestui război devastator a demonstrat o capacitate remarcabilă de a uni sub același stindard o armată multinațională, gata să lupte împotriva otomanilor. Născut în jurul anului 1477 într-o familie de mici nobili secui, Gheorghe Doja și-a petrecut copilăria între localităţile Dalnic și Ghindari. Trecutul său nu era lipsit de controverse; participarea la o răscoală anterioară, în anul 1506, i-a atras o reputație sumbră, fiind caracterizat drept un „tâlhar cunoscut în întregul regat al Transilvaniei”. Totuși, faptele sale de vitejie în confruntările cu turcii i-au adus iertarea și recunoașterea ca oștean de ispravă.

Momentul de cotitură a venit în 1513, la Buda, unde Doja a rostit o cuvântare înflăcărată, promițându-le viitorilor cruciați scutirea de dări. Vestea s-a răspândit ca focul, iar sub comanda sa s-au adunat aproape 40.000 de oameni. Oastea menită să apere creștinătatea era pe cale să se transforme într-o armată a răzbunării, gata să măture Ungaria și Transilvania.^[sursa]

#2. Discursul lui Gheorghe Doja la Buda

„Multe nenorociri s-au abătut până acum asupra voastră”, se spune că ar fi tunat vocea lui Doja în fața mulțimilor adunate la Buda. „Cauza a fost mai degrabă pasivitatea şi moliciunea voastră, decât puterea duşmanului. Dar acum s-au schimbat lucrurile! În sfârşit, s-a ivit prilejul să scuturaţi tirania nedreaptă a nobilimii şi să aveţi numai curaj să folosiţi acest prilej. A sunat ceasul! Puteţi să obţineţi ceea ce aţi râvnit totdeauna, puteţi să pedepsiţi pe cei ce au aruncat pe capul vostru toate nenorocirile.”

Cuvintele sale au aprins scânteia. Îngroziți, nobilii au cerut regelui să dizolve tabăra și să-i trimită pe țărani la casele lor. I-au poruncit lui Doja să oprească recrutările și să pună capăt „neorânduielilor”. Însă era prea târziu. Poruncile regale și arhiepiscopale nu mai aveau nicio putere. Cruciada se transformase irevocabil într-o răscoală populară de proporții epice, iar Gheorghe Doja era acum liderul necontestat al acesteia. În tabăra sa se regăseau toate categoriile sociale oprimate, unite de o cauză comună antifeudală: iobagi, țărani săraci, păstori, haiduci, orășeni nevoiași și muncitori de la mine și ocne – maghiari, români, slovaci, sârbi și ruteni deopotrivă.

#3. Scopurile răscoalei ţărăneşti

Mesajul lui Gheorghe Doja era clar și tăios: libertatea răpită de nobili nu putea fi redobândită decât prin forța armelor. Dacă își doreau un viitor mai bun, trebuiau să lupte pentru el. Acest scop revoluționar este confirmat chiar de o scrisoare a regelui Vladislav către papă, datată 3 iulie 1514, în care suveranul se plângea cu disperare că „ţăranii, ciurdarii şi păstorii s-au ridicat să scape de servitute, să dobândească libertatea şi să întroneze dreptatea”.

Răsculații nu se luptau doar cu nobilimea laică; un dușman la fel de mare era Biserica Catolică, cel mai mare stăpân de moșii și exploatator al țăranilor. Țintele lor predilecte erau castelele feudale și, cu o furie specială, curțile episcopale. În locul unei biserici latifundiare, visau la o biserică săracă, guvernată de principiile creștinisumului timpuriu, și la o societate nouă, bazată pe o alianță între țărani și orășeni.

#4. Victoriile armatei lui Gheorghe Doja

Marea răscoală a izbucnit ca o furtună, alimentată de refuzul nobilimii de a le permite ţăranilor să plece în cruciadă. Principala direcție de atac a fost spre Timișoara și Cenad, reședințele episcopului Nicolae Csáki, considerat principalul adversar al înarmării lor. Alături de el, voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya, și episcopul romano-catolic Várday Ferenc s-au dovedit a fi cei mai aprigi dușmani ai insurecției.

La început, soarta a surâs oștilor țărănești. La Cenad și Nădlac, victoriile au fost zdrobitoare. Acolo, răsculații l-au capturat pe episcopul Csáki, iar ura acumulată împotriva lui s-a dezlănțuit: l-au ucis fără milă, trimițând un semnal terifiant întregii nobilimi.

#5. Organizarea oastei ţărăneşti

Conștient de vastitatea teritoriului, Gheorghe Doja și-a împărțit oastea în mai multe cete. Unele, conduse de preoți săraci, au fost trimise în sudul și nordul regatului ungar cu misiunea de a răspândi flacăra revoltei printre iobagi, păstori și sărăcimea orașelor. Ceata principală, sub comanda sa directă, a pornit spre inima Transilvaniei. Furia socială era motorul mișcării.

„De ce aceşti oameni să cheltuiască la un singur banchet cât ar trebui aproape unui sat întreg?”, se întreba retoric Doja. Căpeteniile sale îi îndemnau pe țărani să-i prindă pe vameși și pe strângătorii de dări și să-i pedepsească, la nevoie, chiar cu moartea. Răsculații desființau vămile, ardeau documentele care consemnau datoriile iobagilor și pedepseau slujbașii nobilimii. Înspăimântat, voievodul Ioan Zapolya a emis ordine de o cruzime fără margini: „Să fie prinşi şi arestaţi toţi cei ce se numesc cruciaţi, cei prinşi să fie decapitaţi, jupuiţi de vii, fripţi, ucişi şi nimiciţi în cele mai groaznice chinuri”. Însă teroarea nu a făcut decât să alimenteze revolta; numărul răsculaților continua să crească.

#6. Bătălia pierdută la Timişoara

Simțind pericolul, armata nobilimii s-a regrupat și s-a baricadat în puternica cetate a Timișoarei. Răsculații au asediat fortăreața, dar aici, soarta războiului avea să se schimbe. O organizare precară și, se pare, trădarea unei căpetenii, au subminat eforturile armatei lui Doja. În bătălia care a urmat, una dintre cele mai mari purtate vreodată de țărănimea din Transilvania pentru eliberarea sa, atacul îndrăzneț al răsculaților nu a putut face față șarjei cavaleriei nobiliare, superioară numeric și mult mai bine înarmată. Pe 15 iulie 1514, oastea țărănească a suferit o înfrângere totală.

#7. Cauzele înfrângerii armatei conduse de Gheorghe Doja

Eșecul răscoalei a avut cauze multiple, însă cea mai importantă a fost, fără îndoială, compoziția diferită a celor două tabere. Ţărănimea, formată din grupuri eterogene, nu a reușit să mențină o unitate de acțiune pe termen lung. În timp ce liderii încercau să impună o conducere unitară și să ducă lupta până la capăt, majoritatea țăranilor erau reticenți în a se îndepărta de gospodăriile lor, preferând să lupte aproape de casă.

Forțele lor erau fărâmițate în cete care acționau izolat. Nici măcar în bătălia decisivă de la Timișoara nu au reușit să-și unească toate forțele sub o comandă unică. Nobilimea, în schimb, a lăsat deoparte conflictele interne și și-a strâns rândurile sub o conducere centralizată și eficientă. La aceasta s-a adăugat discrepanța uriașă în materie de armament: în timp ce țăranii luptau cu unelte agricole transformate în arme improvizate, nobilii dispuneau de armament superior, de la săbii de calitate la arme de foc.

#8. Supliciul lui Gheorghe Doja

Execuția liderilor a avut loc pe 20 iulie 1514 și a fost orchestrată ca un spectacol grotesc al răzbunării. „Dacă ai dorit să fii stăpân, iată, ești poftit să îți asumi acest rol”, i s-a spus lui Doja. A fost legat cu lanțuri încinse în foc și așezat pe un tron de fier înroșit. Pe cap i-au pus o coroană încinsă, făurită dintr-un fier de plug, iar în mână i-au dat un sceptru la fel de arzător.

Un adversar al răscoalei, martor la supliciu, nota cu uimire: „Dar el, cu o îndârjire demnă de admirat n-a scos nici un suspin, nici o lacrimă, nici un geamăt. Nu s-a îngrozit de o asemenea moarte crâncenă.” Oroarea a atins apogeul când i-au tăiat venele și l-au forțat pe fratele său să-i bea sângele.

Umanistul Ioan Sommer avea să exclame, plin de indignare: „Legenda barbară a lui Lycaon trebuie să amuţească, atunci când creştinii gătesc o asemenea masă. Am ajuns la o culme pe care nu o vom depăşi dacă dăm trupuri vii de mâncare unor oameni împotriva voinţei lor”. Autorul făcea referire la actul final al cruzimii: bucăți din trupul lui Doja, sfârtecat de cleștii călăului, au fost oferite ca hrană tovarășilor săi de luptă, ținuți înfometați. Aceștia au refuzat, alegând o moarte la fel de chinuitoare, trași în țeapă. Trupul lui Doja a fost tăiat în patru și expus la porțile orașelor Buda, Pesta, Alba Iulia și Oradea, iar capul său a fost trimis la Seghedin ca un avertisment brutal.

#9. Urmările răscoalei

În octombrie 1514, nobilimea triumfătoare a convocat așa-numita „Dietă sălbatică”, un instrument legislativ al răzbunării. Întreaga țărănime a fost condamnată la „deplină și perpetuă iobăgie”, legată de glie pe vecie. Obligațiile au fost înăsprite: o zi de muncă pe săptămână pentru stăpân, „daruri” obligatorii constând în produse și păsări, dijmă către biserică de o nouime din recoltă și dări copleșitoare către stat.

S-a hotărât pedeapsa cu moartea pentru toți comandanții răscoalei și pentru oricine ucisese un nobil sau instigase la revoltă. Paradoxal, înfrângerea răscoalei a slăbit decisiv regatul maghiar. Nobilimea, deși victorioasă pe plan intern, a secătuit forța militară a țării. Doar 12 ani mai târziu, în anul 1526, în urma bătăliei catastrofale de la Mohács, partea centrală a Ungariei cădea sub dominație otomană, devenind pașalâc turcesc. Pentru țăranii din Transilvania, bezna iobăgiei avea să se prelungească până după o altă mare răscoală, cea condusă de Horea, Cloșca și Crișan în anul 1784.

#10. Rezistenţa de după răscoală

Chiar și după dezastrul de la Timișoara, focare de rezistență au mai pâlpâit, în special în părțile Bihorului. La Biharea, țăranii au încercat o ultimă redută, construind întărituri din pământ. Însă comandantul nobiliar Paul Tomori, folosind vicleșuguri și promisiuni mincinoase, a reușit să le fărâmițeze forțele și să-i convingă pe mulți să plece acasă. Aproximativ 3.000 de țărani și-au găsit sfârșitul în această ultimă mare confruntare.

O altă căpetenie, Laurențiu Meszaros, a fost prins, dus la Cluj, tras în țeapă și apoi ars pe rug în piața orașului. Chiar și în primăvara anului 1515, frica nobilimii de o nouă revoltă era palpabilă. Ioan Zapolya a fost nevoit să organizeze o nouă armată pentru a vâna ultimele nuclee de rezistență. În unele zone, precum Țara Bârsei, răsculații nu fuseseră complet înfrânți nici în vara anului 1515, fiind nevoie de intervenția armată pentru a stinge definitiv orice speranță a celor asupriți.