La începutul anului 1944, România respira un aer greu, de sfârșit de epocă. În timp ce Armata Roșie înainta implacabil spre granițe, atingând Nistrul pe 19 martie, doar cei mai optimiști mai credeau că Moldova poate fi salvată. Dar amenințarea nu venea doar de la Răsărit.
Odată cu ocuparea sudului Italiei de către Aliați, România a intrat în raza de acțiune a „fortărețelor zburătoare”. Pe aerodromurile de la Foggia, la doar 900 km de noi, se năștea un nou Comandament strategic (Forţa 15 Aeriană a SUA și Grupul 205 britanic). Bucureștiul devenise o țintă accesibilă.
Dilema generalilor: petrolul din Ploiești sau morarul Capitalei?
Misiunea unităților din Italia era complexă: distrugerea industriei, a porturilor și a nodurilor feroviare din Europa de Sud. Însă o întrebare măcina Washingtonul și Londra: Bucureștiul sau Ploieștiul?
Generalul american Carl Spaatz dorea cu ardoare distrugerea rafinăriilor de la Ploiești. În schimb, generalul George C. Marshall și mareșalul britanic Charles Portal puneau în balanță „avantajele politice”. Un raport al OSS din 16 februarie 1944 sugera cinic că bombardarea Capitalei ar fi „înțeleasă” de populație ca un obiectiv strategic.
Britanicii au tranșat disputa la Cairo, pe 22 martie. Portal a convins aliații că: „Va fi mult mai profitabil să fie atacate capitalele balcanice decât obiectivele petroliere.”
Documentele analizate scot la iveală o tensiune doctrinară majoră în interiorul Înaltului Comandament Aliat. În timp ce americanii (Spaatz) operau pe principiul „bombardamentului de precizie” asupra resurselor țării (Ploiești), britanicii (Portal) prioritizau „bombardamentul moral” asupra centrelor urbane. Această divergență explică de ce Bucureștiul a devenit o victimă a unei strategii hibride, fiind lovit într-un moment în care utilitatea sa militară era secundară impactului politic dorit.
Prioritatea a fost stabilită: Triajul București, apoi Ploieștiul. Era doar o chestiune de timp după ce, pe 23 ianuarie, avioanele de recunoaștere fotografiaseră deja orașul.
Ultimatumul și „Botezul Focului”
Pe 22 martie, generalul britanic Maitland Wilson trimitea o scrisoare ultimativă la București: se cerea ieșirea din alianța cu Germania. Tăcerea părții române până la data de 28 martie a fost interpretată drept refuz. Ordinul a fost lansat: bombardamente masive pentru a sprijini ofensiva sovietică din nordul Moldovei.
După ce pe 3 aprilie Budapesta a fost zguduită de explozii, la prânz, avioanele de recunoaștere au survolat din nou Capitala, între Chitila și Gara de Nord.
4 aprilie 1944, ora 13:10: Bucureștiul bombardat
Aproximativ 350 de bombardiere B-24 şi B-17 au decolat din Italia. Deși condițiile meteo au forțat jumătate din formație să se întoarcă, 170 de „Liberatoare” din Escadra 47 (Grupurile 98, 376, 449, 450 şi 451) au continuat zborul.
Au intrat în țară între Calafat și Bechet. La sol, piloții români de la Roşiorii de Vede, Pipera, Popeşti-Leordeni şi Otopeni așteptau în alarmă. Grupul 1 Vânătoare a decolat primul, urmat de Grupurile 6 și 7.
Sublocotenentul av. Gheorghe Gulan (Escadrila 64) își amintește neputința în fața giganților de metal:
„După decolare cu toată escadrila, am urcat la 3.000 m, unde am văzut trecând deasupra noastră valuri de avioane de bombardament americane. Toată escadrila am tras de manșe pentru a lua înălţime şi am sfârşit prin răspândirea tuturor avioanelor noastre, care nu au fost capabile să răspundă dorinţei noastre de a lua înălţime cât mai repede. Efectul a fost invers, am pierdut înălţime din cauza motoarelor cu putere mică, fiecare trebuind să reluăm manevrele pentru a ajunge la plafonul bombardierelor.
Atunci când am ajuns deasupra Bucureştiului, am constatat că eram singur şi că nu puteam să ajung la înălţimea la care zburau «Liberatoarele». Totuşi, aşa singur cum eram, m-am apropiat de un grup de 15-20 de avioane de bombardament, declanşând focul […] de la distanţa de aproximativ 500 de metri, fiind sub nivelul lor. În acelaşi timp, am observat că din bombardierele americane cădea o ploaie de zale şi tuburi de cartuşe de la mitralierele de bord. În această situaţie, am considerat că este mai bine să mă retrag, gândind că vor mai fi ocazii pentru alte confruntări. Acestea au fost cu prisosinţă în zilele ce au urmat”.
Ora 13:45: 20 de minute care au dărâmat un oraș
Bombardierele au atacat în valuri de câte 23-35 de aparate, venind dinspre Lungulețu pe traseul căii ferate Triaj – Gara de Nord. Timp de câteva zeci de minute, Bucureștiul a fost sub un foc continuu. Bombardarea Bucureștiului a durat câteva zeci de minute, după care asupra orașului s-a așezat liniștea. După ce au scăpat de încărcătură, bombardierele americane au urcat la altitudinea de circa 8.000 de metri, făcând şi mai dificilă interceptarea lor de către avioanele românești.
Deși aviația română (81 de avioane) și cea germană (91 de aparate) au luptat timp de două ore, apărarea a fost fragmentată. Aviația germană fusese inițial direcționată greșit spre Ploiești, revenind abia la finalul atacului american.
Bilanțul tehnic:
- 8 bombardiere americane doborâte.
- Grupul 449 american a pierdut 7 avioane din 28, primind ulterior distincția Distinguished Unit Citation (DUC) pentru sacrificiu.
Geografia durerii: 5.000 de destine spulberate
Bombele nu au lovit doar triajul. Au fost rase de pe fața pământului Atelierele Griviţa, Gara de Nord, staţia Bucureşti-Militari, Direcţia Medicală şi Maternitatea CFR. Cartiere întregi de civili au devenit morminte de moloz. Pentru cei care trec astăzi prin zona Gării de Nord sau pe sub Podul Grant, este greu de imaginat că actualul peisaj urban este construit literal peste ruinele din 4 aprilie. Alegerea Gării de Nord ca țintă nu a fost doar logistică, ci a vizat paralizarea totală a arterei vitale a Capitalei, transformând un nod de transport într-o capcană mortală pentru mii de navetiști și refugiați care se aflau în acel moment în triaj.
Peste 5.000 de morți și răniți au fost raportați. Mai exact, au fost 5.224 de morți, 5.482 de răniți și 43.565 sinistrați, conform Europa Liberă. Majoritatea erau femei, copii și bătrâni. Unii nu au mai fost găsiți niciodată. Pentru a gestiona tragedia, autoritățile au creat în grabă, lângă Cimitirul Calvin din Giulești, un nou loc de veșnică odihnă: Cimitirul „4 aprilie”.
Aceasta rămâne cea mai neagră pagină a Bucureștiului din secolul trecut. O dovadă crudă că, în fața strategiei globale, viața unui oraș poate deveni, într-o singură oră de prânz, o simplă statistică de război.
