A fost Cleopatra frumoasă cu adevărat sau nu? Ce spun sursele antice despre frumusețea sa

A fost Cleopatra frumoasă cu adevărat sau farmecul său provenea doar din felul său de a fi? Imaginea Cleopatrei a VII-a (69-30 î.Hr.), ultima și poate cea mai faimoasă regină a Egiptului antic, continuă să bântuie imaginarul colectiv, învăluit într-o aură persistentă: aceea că frumusețea i-ar fi fost principala unealtă a puterii.

„Nasul Cleopatrei: dacă ar fi fost mai scurt, întreaga față a pământului s-ar fi schimbat”, medita filozoful francez Blaise Pascal. Deși pentru Pascal această reflecție ilustra cum un detaliu aparent minor poate devia cursul istoriei, afirmația sa se ancorează în credința adânc înrădăcinată că formidabila poziție a Cleopatrei, într-un moment crucial al istoriei antice, s-ar fi datorat exclusiv atuurilor sale fizice.

Această idee a infiltrat percepția noastră modernă, de la studii academice riguroase la benzile desenate cu Asterix și, desigur, la superproducțiile cinematografice hollywoodiene. În mod obișnuit, istoricii nu zăbovesc asupra aspectului fizic decât pentru a schița portretul unui personaj biografic, nu pentru a elucida fundamentele puterii sale politice. Așadar, cât de atrăgătoare era cu adevărat Cleopatra și, mai important, de ce contează înfățișarea ei în ecuația complexă a influenței sale istorice?

A fost Cleopatra frumoasă? Cleopatra din perspectiva literaturii romane

Pentru Pliniu cel Bătrân (23-79 d.Hr.), imaginea Cleopatrei se reducea, tranșant, la aceea a unei „regine prostituate” (regina meretrix), sugerând că opulența și puterea ei nu erau decât fructele unei servituți trupești oferite lui Marc Antoniu (83-30 î.Hr.). Idei similare răsună și în scrierile lui Cassius Dio care, în secolul al III-lea d.Hr., susținea că, la prima întâlnire cu Iulius Cezar (100-44 î.Hr.), Cleopatra „era o femeie de o frumusețe copleșitoare și, aflată atunci în floarea vârstei, era absolut uimitoare”. Chiar și la funeraliile lui Marc Antoniu, când i-a oferit onoruri regale în Alexandria, „îmbrăcată în doliu, era de o splendoare minunată”.^[sursa]

Ceea ce deslușim în aceste rânduri din literatura romană sunt, de fapt, ecourile unei acerbe campanii de denigrare orchestrate împotriva lui Marc Antoniu și a Cleopatrei, campanie ce a precedat conflictul final inițiat de către Octavian (63 î.Hr. – 14 d.Hr.), viitorul împărat Augustus (domnie 27 î.Hr. – 14 d.Hr.). Era în interesul strategic al lui Octavian să prezinte războiul civil împotriva colegului său, Marc Antoniu, un respectat om de stat roman, nu ca pe o dispută internă, ci ca pe un conflict cu o suverană străină.

Portretizarea Cleopatrei drept o frumusețe fatală care l-a sedus pe Marc Antoniu, sau chiar o vrăjitoare care i-a întunecat judecata, nu urmărea doar emascularea lui Antoniu sau înjosirea reginei egiptene. Nici nu o reducea pur și simplu la rolul înfricoșătorului „celălalt”. Propaganda lui Octavian refuza cu obstinație să-i recunoască statutul real: acela de cea mai bogată și mai puternică suverană din Mediterana elenistică.

Filozoful grec Plutarh (50-120 d.Hr.) ne oferă, în schimb, o perspectivă mai nuanțată. Acesta explică faptul că „aceia care au văzut-o pe Cleopatra știau că nici prin tinerețe, nici prin frumusețe nu o depășea pe Octavia”, sora lui Octavian și soția reticentă a lui Antoniu. „Căci, într-adevăr, frumusețea ei, după cum se spune, nu era în sine cu totul incomparabilă, nici de natură să-i uluiască pe cei care o vedeau.”, mai spunea Plutarh. Aceasta nu înseamnă faptul că regina ar fi fost neatrăgătoare, ci mai degrabă că relațiile sale cu Iulius Cezar sau Marc Antoniu nu își aveau rădăcina în frumusețea sa juvenilă. Dimpotrivă, Plutarh continuă, arătând că farmecul ei emana dintr-o prezență irezistibilă, un caracter persuasiv și un discurs stimulant, regina fiind extrem de educată și vorbitoare a numeroase limbi străine.

Chiar dacă istorici moderni de renume, printre care Grace Macurdy, Michael Grant și Stanley Burstein, admit că Cleopatra nu era excepțional de atrăgătoare (nici după standardele antice, nici după cele moderne), unii tind încă să insiste asupra faptului că era admirată pentru frumusețea ei și că îi seducea pe bărbați prin aspectul său fizic. Totuși, după cum subliniază pertinent Guy Weill Goudchaux, a spune că frumusețea Cleopatrei „nu era cu totul incomparabilă” nu echivalează cu a o considera neatractivă – și cu atât mai puțin urâtă. Cu toate acestea, în mare parte datorită insistenței lui Sarah Pomeroy, comunitatea academică a ajuns să accepte tot mai larg ideea că Cleopatra și-a clădit formidabila poziție prin capacitățile sale intelectuale, talentul strategic și o bogăție copleșitoare.

Regina regum: efigia Cleopatrei în metal și piatră

Atunci când încercăm să reconstituim înfățișarea Cleopatrei, ne lovim de o lipsă de congruență în portretele antice. Nu au supraviețuit statui sau busturi în mărime naturală care să poată fi identificate fără echivoc ca fiind ale ei. Doar emisiunile monetare existente, realizate la porunca Cleopatrei sau în numele său, ne oferă o imagine despre modul în care aceasta dorea să fie percepută. Este notabil, însă, că niciuna dintre monedele bătute la Alexandria nu este din aur sau argint de înaltă valoare.

După cucerirea Armeniei (34 î.Hr.), Marc Antoniu a ordonat baterea unor denari de argint care purtau portretul său pe o față și cel al Cleopatrei pe cealaltă. Capul său herculean, musculos, cu greu poate fi descris ca fiind o redare fidelă a naturii. Într-un fel, profilul ei îl reflectă pe al lui: mai puțin masiv, dar la fel de stilizat. Trăsăturile ei includ un nas acvilin și o bărbie ascuțită. Poartă o diademă regală (diadēma) în părul ondulat (prins într-un coc), un pandantiv globular la ureche, un colier de perle și o mantie drapată. În fața bustului său se află o cornucopia – cornul abundenței, simbolizând bogăția regatului ptolemeic. Legenda circulară proclamă: „Cleopatrae reginae regum filiorum regum (A Cleopatrei, regină a regilor și a fiilor de regi)” – o afirmare pregnantă a poziției sale de putere, derivată atât din descendența sa lagidă, cât și din relațiile succesive cu Iulius Cezar și Marc Antoniu.

Un hemiobol de argint, bătut cu puțin timp înainte de bătălia de la Actium (31 î.Hr.), prezintă un portret cu diademă mai delicat, cu un nas mai rotunjit, deși încă proeminent, și, în rest, trăsături destul de generice. Un portret mai naturalist al Cleopatrei se regăsește pe cele mai bine conservate monede de bronz ale sale (emise în Alexandria și Nea-Paphos, Cipru).

Aici, efigia o înfățișează pe Cleopatra cu o față ovală, obraji aplatizați cu pomeți marcați și o frunte plată; o sprânceană arcuită ce coboară direct spre rădăcina nasului; ochi migdalați, largi și ascuțiți, cu pleoapa superioară puternic incizată care depășește pleoapa inferioară subțire la colțul exterior al ochiului; un nas proeminent cu o nară mare și evazată; un mic plan nazolabial; buze destul de pline cu colțurile gurii ușor coborâte; o bărbie mică, rotundă și proeminentă; și un gât neted. Părul este aranjat în stil „pepene” (Melonenfrisur), strâns de o panglică lată (diademă) și legat într-un coc rotund.

Singurul portret sculptural care se corelează favorabil cu reprezentarea Cleopatrei pe monedele sale este un cap de marmură descoperit de-a lungul Drumului Appian în anul 1784 d.Hr. și expus de atunci în Muzeele Vaticanului. Chiar și fără nas, cu greu poate fi descris ca neatractiv. Dacă ar fi considerată „drăguță” (indiferent ce ar însemna acest termen), rămâne, totuși, o chestiune profund subiectivă, în ochii privitorului.

Un alt portret sculptural adesea atribuit Cleopatrei este un cap de marmură care ar fi putut fi găsit tot de-a lungul Drumului Appian (cca. 1786-97 d.Hr.) și care se află acum în Muzeul Antiken al Muzeelor de Stat din Berlin. Potrivit lui Flemming Johansen, acest portret „sugerează o mare frumusețe fizică”, ceea ce, în opinia sa, „contrastează puternic cu portretele destul de puțin măgulitoare de pe monede”. Totuși, același autor consideră că respectivul cap de la Berlin „nu este nici Cleopatra, nici antic”. Cu toate acestea, Johansen are puțini susținători care, asemenea lui, cred că portretul este un fals modern.

Efigia Cleopatrei apare și pe monedele din Patrae, un port în care Antoniu a iernat înainte de bătălia de la Actium (32/1 î.Hr.). Moneda prezintă bustul Cleopatrei pe avers și coroana zeiței Isis pe revers. Această prezență numismatică este o mărturie a rolului central jucat de Cleopatra în acea perioadă tumultoasă.

Basilissa Kleopatra: regina într-o lume în schimbare

Puține nume din antichitate reverberează cu atâta putere precum cel al Cleopatrei – și chiar mai puține femei îi pot egala faima în analele istoriei: poate doar Nefertiti, soția lui Akhenaton, și Olympias, mama lui Alexandru cel Mare, se apropie. Cleopatra a VII-a a fost, totuși, ultima dintr-un lung șir de regine puternice, de la Arsinoe a II-a și Berenice a II-a Euergetis la Cleopatrele din a doua jumătate a perioadei elenistice. S-a născut într-un moment de cotitură al istoriei, când puterea romană se extindea tot mai mult în estul Mediteranei. Tatăl ei, Ptolemeu al XII-lea, a trebuit să se bizuie pe ajutorul lui Pompei cel Mare pentru a-și recâștiga tronul (în anul 55 î.Hr., după o absență de aproape trei ani). Printre forțele romane care l-au reinstalat pe regele Ptolemeu s-a numărat și un tânăr comandant de cavalerie pe nume Marc Antoniu.

După moartea tatălui său (51 î.Hr.), Cleopatra a urcat pe tron și a intrat imediat într-un conflict de succesiune cu fratele ei mai mare, Ptolemeu al XIII-lea (61-47 î.Hr.), dispută ce s-a transformat într-un veritabil război civil. În timp ce ea mărșăluia din Palestina împotriva armatei regale ptolemaice pentru a recâștiga puterea, războiul civil roman (49-48 î.Hr.) dintre Pompei și Iulius Cezar a atins, literalmente, coastele Egiptului.

Pompei a fost ucis la scurt timp după debarcare, la ordinul consilierilor regelui. Sosind pe neașteptate în Alexandria pentru a răzbuna moartea lui Pompei, Cezar a reinstalat-o pe Cleopatra și a fost imediat asediat în cartierele palatului, într-un conflict militar prelungit cunoscut sub numele de Războiul Alexandrin (48-47 î.Hr.). În cele din urmă, Ptolemeu al XIV-lea (59-44 î.Hr.) a fost instalat alături de Cleopatra, care era acum însărcinată cu copilul lui Cezar – unicul său fiu, cunoscut sub numele de Cezarion, dar numit oficial Ptolemeu Cezar (47-30 î.Hr.).

După asasinarea lui Cezar de Idele lui Marte, la Roma (15 martie 44 î.Hr.), pe când ea se afla, de fapt, în apropierea orașului, Cleopatra s-a întors la Alexandria, și-a eliminat fratele și l-a instalat pe Cezarion alături de ea ca suveran asociat. În conflictul ce a urmat între Antoniu și Octavian (strănepotul lui Cezar și viitorul împărat Augustus), Cleopatra s-a aliat cu Marc Antoniu. Din relația lor au rezultat trei copii: Alexandru, Cleopatra și Ptolemeu.

Căsătoriile cu femei străine nu erau recunoscute la Roma; în Alexandria, Antoniu nu a fost niciodată proclamat rege, dar în anul 34 î.Hr., tuturor copiilor Cleopatrei le-au fost atribuite în mod ceremonios regate în afara Egiptului. Cleopatra reușise astfel să extindă Imperiul Ptolemeic mult dincolo de cea mai mare sferă de influență pe care predecesorii săi o atinseseră vreodată. Egiptul fusese dintotdeauna unul dintre cele mai bogate ținuturi ale lumii antice; acum devenise cel mai puternic imperiu, rivalizând doar cu Republica Romană, din ce în ce mai agresivă.

În pragul unui nou război civil, Marc Antoniu și Cleopatra și-au adunat forțele și au înaintat din Alexandria, prin Levant și Asia Mică, până în Grecia. La Patrae, în Ahaia, au bătut monede de argint cu portretul ei purtând diadema, proclamându-i suveranitatea și cu legenda „Basilissa Kleopatra (regina Cleopatra)” (la nominativ, în loc de genitivul obișnuit). În bătălia de la Actium (31 î.Hr.), geniul strategic al comandantului naval al lui Octavian, Marcus Agrippa, a asigurat victoria Romei. Marc Antoniu și Cleopatra, deși învinși, s-au regrupat în Alexandria – însă nu au putut împiedica deznodământul fatal, pe măsură ce forțele lui Octavian se apropiau. Antoniu s-a sinucis și, după ce i-a oferit funeralii regale, Cleopatra i-a urmat exemplul (30 î.Hr.). Odată cu ea, epoca elenistică apunea.

Întrebarea esențială nu este dacă Cleopatra era sau nu frumoasă. Mai degrabă, este crucial să înțelegem semnificația rolului său în istorie, la această importantă răspântie dintre epoca elenistică și nașterea Imperiului Roman. Permițându-și unele speculații contrafactuale, istoricii s-au întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă Antoniu și Cleopatra ar fi câștigat bătălia de la Actium, ar fi zdrobit armata romană și forțele sale navale și l-ar fi eliminat pe adversarul lor, Octavian. Poate că animozitatea crescândă dintre Est și Vest s-ar fi risipit, Mediterana ajungând să fie guvernată de la Alexandria, în loc de Roma. Imaginați-vă pentru o clipă istoria Occidentului fără moștenirea romană…

Cleopatra a fost una dintre puținele femei din istoria lumii care a domnit efectiv (deși întotdeauna cu un co-regent nominal masculin alături de ea pe tron). A fost regina uneia dintre cele mai bogate țări ale lumii antice și, ca atare, cea mai influentă femeie a timpului său. Și-a oferit loialitatea către doi dintre cei mai puternici oameni de stat romani, care aveau nevoie disperată de sprijinul ei militar și financiar în propriile lor războaie civile. Cleopatra a fost, cu alte cuvinte, unul dintre cei mai redutabili conducători ai antichității, iar aspectul ei fizic a avut o relevanță minoră în ecuația semnificației sale istorice.