În inima Istanbulului, în palatul Topkapî, o spadă dreaptă atrage privirile a milioane de români aflați în pelerinaj cultural. O privim ca pe simbolul suprem al rezistenței creștine, „arma sfântă” a lui Ștefan cel Mare. Dar dacă v-aș spune că, în momentul în care marele voievod ridica biserica de la Voroneț, această spadă era deja o piesă de muzeu, veche de peste o sută de ani?
Aceasta este doar una dintre revelațiile care zdruncină din temelii portretul de „manual” al liderului moldovean. Departe de filmele de propagandă și de poeziile patriotice, cercetările recente ale istoricului Liviu Cîmpeanu – rodul a peste un deceniu de scotocit prin arhivele europene – scot la iveală un personaj mult mai complex, mai uman și, surprinzător, mult mai modern decât am bănuit.
Adevărul despre Ștefan cel Mare: o istorie cu bune și rele
Suntem obișnuiți să-i vedem pe liderii medievali în scenarii unde „săbiile scot scântei” și oamenii fac cruci până la pământ. Totuși, cercetările aprofundate de după 1989 ne arată că voievozii noștri nu au fost doar sfinți pictați. Ștefan cel Mare a fost un om al contrastelor: un lider militar abil care a suferit înfrângeri grele, dar și victorii nesperate; un ctitor de biserici care, în același timp, nu ezita să ia oameni în robie sau să atace atunci când interesele statului o cereau.
Dincolo de mit, documentele ne prezintă un om politic extrem de inteligent, obsedat de stabilitate internă și de un prestigiu extern care să forțeze respectul marilor puteri ale vremii.
Știință cu un strop de umor: cum s-a născut noul portret al voievodului
Interesant este și modul în care aceste adevăruri au ieșit la lumină. Istoricul Liviu Cîmpeanu a scris lucrarea sa de referință, „Cruciadă împotriva lui Ștefan cel Mare. Codrii Cosminului 1497”, chiar în timpul izolării din pandemie, în satul Dumbrăveni, județul Sibiu.
Într-un efort de a face istoria academică accesibilă publicului larg, acesta își „testa” fragmentele complexe pe propriii părinți, verificând dacă faptele sunt clare. Rezultatul? O lucrare științifică rară, bazată pe izvoare externe și interne, care reușește să strecoare și umorul printre rigorile documentare.
Misterul de la Topkapî: o sabie cu „buletin” fals?
Un subiect care aprinde mereu spiritele este recuperarea spadei de la Topkapî. Însă cercetările heraldice recente aduc o perspectivă tulburătoare. Istoricul Liviu Cîmpeanu explică faptul că celebra spadă prezintă pe butonul ei o reprezentare a bourului moldovenesc specifică secolului al XIV-lea. Mai mult, modelul spadei era deja depășit tehnologic în vremea lui Ștefan; în secolul al XV-lea, armele deveniseră mult mai complexe.
„Cele mai recente cercetări au stabilit că celebra spadă, de fapt, nu este a lui Ștefan cel Mare, ci este a unui alt voievod Ștefan, din secolul XIV. Acel model de spadă era deja piesă de muzeu în vremea lui Ștefan cel Mare, nimeni nu mai folosea o spadă ca aceea. Existau modele mai complexe. Mai mult, reprezentarea bourului de pe butonul spadei este, din punct de vedere heraldic, o reprezentare foarte timpurie, de secol XIV. Singurul voievod Ștefan, despre care știm că a domnit în secolul XIV, este Ștefan I, care a domnit în ultimul deceniu, și a murit probabil într-o bătălie.”, afirmă istoricul, într-un interviu pentru publicaţia Adevărul.
Sabia (curbă) și spada (dreaptă) au ajuns probabil la turci în anul 1538, când Suleiman Magnificul a ocupat Moldova. Boierii, adunați la Bădeuț (Milișeuț), au hotărât să capituleze, iar turcii au găsit în pivnițele Sucevei butoaie pline cu bogății, printre care și aceste „spade ungurești”, cum le descriau cronicarii otomani.
Astăzi, în România există două replici din aur ale spadei (la Suceava și București), dar pentru a nu fi confundate niciodată cu originalul, acestea au fost realizate cu 10 centimetri mai scurte.
Mitul „fustangiului” și cele trei soții
Legenda unui Ștefan care lăsa copii în fiecare sat provine mai degrabă din literatura lui Barbu Ştefănescu Delavrancea decât din realitate. Izvoarele istorice confirmă doar doi fii ilegitimi:
- Alexandru, trimis la Istanbul ca garant al fidelității;
- Petru Rareș, cel care avea să-i urmeze la tron.
Dacă ar fi existat și alții, aceștia și-ar fi manifestat cu siguranță pretențiile, căci în acea vreme conta doar „osul domnesc”, nu legitimitatea nașterii. În realitate, Ștefan a fost căsătorit de trei ori, rămânând văduv de două ori, și a folosit căsătoriile pentru a-și extinde hegemonia.
Puțini știu că influența lui Ștefan ajungea până în Crimeea. Prin căsătoria cu Maria de Mangop și trimiterea unei misiuni militare în ajutorul cumnatului său, Ștefan încerca să controleze puncte strategice dincolo de Cetatea Albă. Un exemplu este castelul Lerici, „uzurpat” de moldoveni de la frații Senarega încă din anul 1455, dovadă că Moldova nu se termina la granițele pe care le învățăm astăzi la școală.
„Steagul de luptă” care nu a condus nicio armată
Obiectul considerat mult timp stindardul său (cel de la 1500) este, în realitate, mult prea mic pentru a fi văzut pe un câmp de luptă plin de fum. Istoricul subliniază că este, cel mai probabil, un brâu de icoană. Un steag adevărat trebuia să fie imens:
„La fel s-a întâmplat și cu așa-zisul steag de luptă al lui Ștefan despre care s-a demonstrat că era, de fapt, un brâu de icoană. Plus că era prea mic – un steag trebuie să fie imens, să se vadă pe tot câmpul de luptă. În momentul în care dispărea steagul însemna că nu mai exista un comandant și armata se disipa. Comandantul era însoțit pe tot câmpul de luptă de un stegar. Și mai știm din izvoarele istorice că steagul lui Ștefan cel Mare era pe fundal roșu, cu armele Moldovei și bourul cusute cu fir de aur.”, precizează Cîmpeanu, conform sursei menţionate anterior.
Diplomația dincolo de „capsulă”
Cea mai mare eroare a istoriografiei vechi a fost prezentarea Moldovei ca o „capsulă etanșă”. Liviu Cîmpeanu demontează acest mit al autarhiei: Moldova nu era izolată, așa cum nici măcar România lui Ceaușescu nu a fost.
Campania de la Codrii Cosminului (1497) a fost vârful unui efort diplomatic de 12 ani. Ștefan înțelesese că supraviețuirea depindea de conexiunile internaționale, transformând Moldova într-un jucător activ pe tabla Europei.
Ultimele ore: s-a călugărit cu adevărat?
Ideea că Ștefan ar fi devenit călugărul Simeon pe patul de moarte este o deducție a istoricilor bazată pe cazul lui Alexandru Lăpușneanu (devenit Pahomie). Logica era ca numele de monah să înceapă cu aceeași inițială ca numele de mirean. Totuși, spre deosebire de Lăpușneanu, pentru Ștefan nu există nicio atestare documentară în acest sens.
În final, imaginea pe care cercetările o propun este cea a unui om real, cu slăbiciuni și sclipiri de geniu. Ștefan cel Mare nu are nevoie de spade false sau de legende romantate pentru a fi considerat mare; geniul său politic de a menține Moldova pe hartă timp de aproape o jumătate de secol este singura dovadă de care avem nevoie.
