Mai mult decât o simplă masă de beton și o acumulare de apă, Barajul Vidraru se înalță ca un colos între Munții Făgăraș, o prezență impunătoare pe celebrul drum Transfăgărășan. Este un simbol al ambiției inginerești românești, al dezvoltării naționale, dar și al sacrificiului uman și al unei reziliențe tăcute, de nezdruncinat.
Cel mai mare baraj în arc din România, la inaugurarea sa o prezență notabilă pe scena mondială a hidroenergeticii, Barajul Vidraru poartă în structura sa straturi complexe de istorie: demonstrații de măiestrie tehnologică, drame umane ascunse, legende șoptite de localnici și o importanță strategică ce dăinuie și astăzi. Povestea sa nu este doar despre cantitatea de energie electrică produsă și dimensiunile impresionante, ci despre traiectoria unei națiuni în secolul XX – o oglindă a industrializării forțate, a mobilizării resurselor sub un regim autoritar, a mândriei naționale amestecate cu costuri umane trecute sub tăcere și a amprentei sale durabile asupra peisajului și economiei românești.
Barajul Vidraru: origini
În contextul României postbelice, aflată într-o cursă accelerată pentru electrificare și dezvoltare industrială, nevoia de energie era acută. Decizia construirii unui baraj major pe râul Argeș a prins contur la sfârșitul anilor ’50, fiind strâns legată de viziunea liderului comunist de atunci, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Obiectivele erau clare și de anvergură națională: producția de energie hidroelectrică, asigurarea apei pentru irigații în zonele agricole din sud, controlul viiturilor devastatoare ale Argeșului și, secundar, alimentarea cu apă.
Alegerea amplasamentului nu a fost întâmplătoare: cheile înguste ale Argeșului, între versanții abrupți ai munților Pleașa și Vidraru, ofereau condiții ideale pentru un baraj în arc, o soluție elegantă și eficientă din punct de vedere structural. Proiectarea acestei lucrări monumentale a fost încredințată Institutului de Studii și Proiectări Hidroenergetice (ISPH), avându-i printre coordonatori pe inginerii Radu Prișcu (proiectantul barajului) și Cristea Mateescu (specialist în gospodărirea apelor). Acest plan ambițios, născut din imperative strategice naționale, urma însă să se confrunte direct cu realitatea locală a unei mici comunități așezate chiar în inima văii ce urma să fie inundată.[sursa]
Șantierul titanilor: construcția unui monument (1960-1966)
Timp de cinci ani și jumătate, între anii 1960/1961 și 1966, Valea Argeșului a devenit un șantier gigantic, un furnicar uman și tehnologic. Cifrele construcției sunt, chiar și astăzi, copleșitoare și reflectă amploarea efortului depus:
- S-au excavat aproximativ 1,77 milioane de metri cubi de rocă și pământ, o mare parte în subteran;
- S-au săpat 42 de kilometri de galerii subterane, necesare pentru aducțiuni, acces și devierea apelor;
- S-au turnat între 930.000 și 1.040.000 de metri cubi de beton în total , din care circa 470.000-480.000 de metri cubi au intrat direct în corpul barajului;
- S-au consumat 135.000 de tone de ciment, echivalentul unui tren lung de 109 km;
- S-au montat peste 6.300 de tone de echipamente mecanice și electromecanice.[sursa]
Pentru a realiza acest proiect, s-au folosit tehnologii avansate pentru epocă. Betonul era turnat în cofraje metalice, metodă ce a crescut productivitatea. O fabrică automată de betoane, dotată inclusiv cu instalații de răcire, asigura materialul necesar. Macarale puternice și funiculare transportau materialele și echipamentele pe versanții abrupți. Un prim pas crucial a fost devierea cursului râului Argeș printr-o galerie temporară, care ulterior a fost amenajată ca golire de fund.
În spatele acestor realizări tehnice stă însă un efort uman colosal. Până la 8.500 de muncitori au trudit pe șantier, locuind în 14 colonii muncitorești ridicate în zonă. Condițiile de muncă erau extrem de dificile, înfruntând ierni geroase și pericolele lucrului la înălțime sau în subteran. Zeci de mii de ore de muncă au fost investite în acest proiect.
Costul uman al acestei construcții rămâne însă învăluit în controverse. Statisticile oficiale ale vremii nu consemnează nicio victimă în timpul construcției propriu-zise a barajului și hidrocentralei. Totuși, neoficial, se vorbește despre sute de accidente de muncă și un număr de până la 400 de vieți pierdute. Alte surse menționează „peste 20 de morți”. Această discrepanță majoră reflectă, probabil, secretomania regimului comunist și o posibilă desconsiderare a siguranței muncitorilor în goana după îndeplinirea planului.
Există, de asemenea, mențiuni despre folosirea unui contingent de deținuți politici , o practică întâlnită și pe alte mari șantiere ale epocii, precum Bicaz , deși detaliile specifice pentru Vidraru sunt mai puțin documentate în sursele disponibile. Singurele decese recunoscute oficial sunt cele două survenite în timpul avariei din anul 1974.[sursa]
Întreaga investiție s-a ridicat la 1,47 miliarde de lei la valoarea anului 1966, o sumă considerabilă, care, conform calculelor oficiale, a fost amortizată în aproximativ 28 de ani. Dincolo de cifre, construcția Vidraru exemplifică paradoxul marilor proiecte din acea perioadă: o realizare tehnică impresionantă, executată rapid, dar cu un cost uman probabil ridicat și ascuns publicului. Organizarea logistică necesară – construirea drumurilor de acces, a liniilor electrice, a coloniilor, a fabricilor de betoane și a atelierelor – a fost, în sine, o performanță remarcabilă, creând practic o infrastructură industrială temporară într-o zonă montană izolată.
Inginerie de vârf: arhitectura unui gigant
Finalizat și dat în folosință în anul 1966, complexul hidroenergetic Vidraru reprezintă o capodoperă a ingineriei românești, impresionând prin caracteristicile sale tehnice.
- Barajul: Este o structură elegantă din beton, în dublu arc, tip de construcție ce distribuie eficient presiunea apei către versanții munților Pleașa și Vidraru pe care se sprijină. Cu o înălțime maximă de 166,6 metri și o lungime la coronament (partea superioară) de 305-307 metri, este o prezență dominantă în peisaj. Grosimea sa variază de la 25 de metri la bază la doar 6 metri la coronament, conferindu-i un aspect zvelt. Interiorul său este străbătut de galerii de inspecție și monitorizare, accesibile prin lifturi;
- Lacul de Acumulare: Format începând cu decembrie 1965, Lacul Vidraru este unul dintre cele mai mari lacuri artificiale din țară. Acesta stochează un volum impresionant de apă, între 465 și 480 de milioane de metri cubi, din care aproximativ 320 de milioane sunt considerați volum util pentru producția de energie. Se întinde pe o suprafață de circa 870-893 de hectare , având o lungime de peste 10 kilometri și o adâncime maximă de 155 de metri în apropierea barajului. Nivelul apei variază în funcție de sezon și de necesitățile energetice, fiind menținut la un nivel mai scăzut la sfârșitul iernii pentru a prelua apele provenite din topirea zăpezilor. Lacul nu colectează doar apele râului Argeș, ci și pe cele ale afluenților importanți precum Capra, Buda, Râul Doamnei, Vâlsan și Topolog, prin intermediul unor galerii subterane de aducțiune secundară ce însumează aproape 30 km;
- Hidrocentrala (CHE Vidraru): Inima energetică a amenajării este ascunsă vederii, fiind amplasată într-o cavernă săpată în stâncă, la 104 metri sub albia râului Argeș, pe malul drept, în apropiere de satul Căpățâneni. Centrala are o putere instalată de 220 MW, asigurată de patru turbine Francis cu ax vertical, fiecare capabilă să genereze între 55 și 56,5 MW. Anual, produce în medie 400 GWh de energie electrică, având un rol important în Sistemul Energetic Național nu doar prin cantitatea de energie livrată, ci și prin capacitatea de a regla rapid frecvența și puterea în rețea. Apa din lac ajunge la turbine printr-o galerie de aducțiune sub presiune, un castel de echilibru (pentru atenuarea șocurilor de presiune), un puț forțat și un distribuitor, iar după ce trece prin turbine, este evacuată înapoi în Argeș, în lacul Oiești, printr-o galerie de fugă lungă de peste 11 kilometri. În prezent, hidrocentrala este supusă unui amplu proces de retehnologizare, menit să îi prelungească durata de viață și să îi modernizeze echipamentele.
Specificații tehnice cheie – Barajul Vidraru
| Caracteristică | Valoare |
|---|---|
| Tip Baraj | Beton, Arc cu dublă curbură |
| Înălțime maximă | 166,60 m |
| Lungime coronament | 305-307 m |
| Volum beton (baraj) | ~480.000 m³ |
| Volum total lac | 465-480 mil. m³ |
| Suprafață lac | 870-893 ha |
| Adâncime maximă lac | 155 m |
| Putere instalată CHE | 220 MW |
| Producție medie anuală | 400 GWh |
Povești ascunse: legende, oameni și simboluri
Peisajul din jurul Barajului Vidraru este încărcat nu doar de măreție inginerească, ci și de povești și simboluri care adaugă profunzime locului. Memoria colectivă păstrează ecouri ale lumii dispărute sub ape, legende vechi și însemne ale epocii moderne.
Satul scufundat Cumpăna
Înainte ca apele Argeșului să fie stăvilite, în valea ce avea să devină Lacul Vidraru exista o așezare umană, Cumpăna, parte a comunei Arefu. Nu era un sat tradițional compact, ci mai degrabă o enclavă în dezvoltare, cu activități forestiere, comerciale și pastorale, cabane turistice și chiar vile ale unor familii înstărite, precum cea a Brătienilor (aflată deja în ruină la momentul inundării). Odată cu demararea lucrărilor la baraj, zona s-a animat prin apariția coloniilor muncitorești și a unor mici afaceri.
Umplerea lacului în anul 1965 a însemnat sfârșitul acestei comunități. Locuitorii au fost evacuați și despăgubiți, iar unele construcții, precum o linie ferată forestieră, au fost demontate. Însă memoria locului este bântuită de legende tragice, șoptite și astăzi, despre oameni care ar fi refuzat să plece, alegând să piară sub ape în propriile case, și despre crucile cimitirului care, uneori, la scăderea apelor, ar ieși la iveală. Recent, nivelul scăzut al lacului a permis într-adevăr revederea unor ruine submerse. Un detaliu cultural notabil este legătura pictorului Rudolf Schweitzer-Cumpăna cu această zonă; se crede că artistul s-ar fi născut aici, deși actele oficiale indică Piteștiul, iar una dintre lucrările sale se numește explicit „Case la Cumpăna”, imortalizând peisajul pierdut.
Această poveste a satului sacrificat reprezintă o amintire tangibilă a costului uman al progresului și o istorie locală adesea umbrită de narațiunea oficială a marii construcții socialiste.[sursa]
Legenda vânătorului Vidraru
Folclorul local oferă o explicație pitorească pentru numele locului. Se povestește despre un voinic pe nume Vidraru, un vânător de vidre atât de iscusit încât era pe cale să le stârpească neamul. Într-o zi, o vidră s-a prefăcut într-o zână frumoasă, plângând pe malul apei că și-a pierdut salba. Vidraru s-a oferit să i-o recupereze din vâltoare dacă îi devine soție. Fata a acceptat, dar când voinicul a intrat în apă, ea s-a transformat la loc în vidră și l-a tras în adâncuri.[sursa]
Statuia lui Prometeu („Omul de Fier”)
Veghează asupra barajului de pe Muntele Pleașa o statuie gigantică, cunoscută oficial ca „Monumentul Energia”. Realizată în anul 1965 de sculptorul Constantin Popovici (pe atunci în vârstă de doar 27 de ani), statuia din oțel inoxidabil, înaltă de 10 metri, îl înfățișează pe titanul Prometeu ținând în mână un fulger – un simbol evident al electricității generate de hidrocentrală.
Amplasamentul său oferă o priveliște panoramică excepțională asupra barajului și lacului. Statuia a devenit un reper iconic al zonei, fiind menționată ocazional și în publicații internaționale și inspirând chiar o distincție acordată de Consiliul Județean Argeș, „Omul de fier”.
Alte curiozități
Adâncimile misterioase ale lacului au dat naștere și altor povești, precum cele despre somni uriași, adevărați monștri acvatici. Realitatea este însă că înotul în lac este periculos din cauza apei foarte reci și a adâncimii mari. Zona oferă și oportunități de agrement: plimbări cu vaporașul, sporturi nautice, camping și, pentru cei curajoși, sărituri cu coarda elastică de pe baraj, aici fiind amenajată cea mai înaltă pistă de bungee jumping din țară. În apropiere se află și Cetatea Poenari, fosta reședință a lui Vlad Țepeș, ale cărei ruine completează peisajul istoric și turistic.
Aceste multiple straturi de memorie – cea ștearsă a satului Cumpăna, cea mitologică a legendei lui Vidraru, cea simbolică, impusă, a lui Prometeu, și cea recreativă, modernă – coexistă în peisajul Vidraru, demonstrând cum istoriile complexe și uneori conflictuale ale unui loc sunt înscrise în piatră, apă și poveste. Persistența legendelor despre Cumpăna, în special, subliniază forța narațiunilor locale de a păstra amintirea traumelor și a costurilor umane pe care istoriile oficiale tind să le minimalizeze.
Încercări și rezistență: incidente de-a lungul timpului
De-a lungul existenței sale de peste jumătate de secol, Barajul Vidraru a fost supus unor teste severe, care i-au confirmat, dar și i-au pus la încercare robustețea.
Avaria majoră
Cel mai grav incident din istoria barajului a avut loc la începutul anilor ’70. Există o discrepanță notabilă în surse privind anul exact: majoritatea indică 6 iulie 1974 , în timp ce câteva menționează primăvara anului 1972. Indiferent de data exactă, evenimentul a fost dramatic. Au fost observate scurgeri importante, jeturi de apă și căderi de pietriș pe versant. Problema principală a fost legată de o vană de golire de fund (tip Johnson). Incidentul a durat aproximativ 6 ore, iar situația a fost agravată de imposibilitatea închiderii rapide a vanei din cauza unei întreruperi a alimentării cu energie electrică. În cele din urmă, vana a fost deblocată și închisă.
Ulterior, lacul a fost golit pentru inspecții, constatându-se eroziuni ale galeriei, deteriorări la contactul dintre blindajul metalic și beton și alte probleme. Oficial, acest incident s-a soldat cu moartea a două persoane. Unele rapoarte ale Securității, asociate cu data de 1972, sugerau că la baza problemelor ar fi stat și unele „economii” nepermise făcute în faza de proiectare și execuție. După avarie, au fost efectuate reparații și consolidări ample pentru a preveni repetarea unor astfel de evenimente.
Cutremurul din 1977
Testul suprem al rezistenței barajului a venit pe 4 martie 1977. Cutremurul devastator, cu o magnitudine de 7,4 pe scara Richter, a zguduit România, dar Barajul Vidraru a rezistat fără fisuri sau avarii semnificative. Acest comportament excelent în condiții seismice extreme a validat în mare măsură calitatea proiectării și a execuției.
Zona seismică și siguranța
Rezistența barajului este cu atât mai notabilă cu cât acesta este amplasat într-o zonă seismică activă, Făgăraș-Câmpulung, capabilă să genereze cutremure semnificative, posibil chiar pe o falie tectonică sau în imediata sa apropiere. Deși experții consideră barajul ca fiind unul dintre cele mai sigure de acest tip și proiectat să reziste la seisme majore, scenariile oficiale pentru cazul ipotetic al unei ruperi există.
Acestea prevăd consecințe catastrofale: un val uriaș ar inunda Valea Argeșului, ajungând în Pitești în aproximativ 72 de minute și atingând o înălțime de 12 metri. Existența acestor planuri de urgență și proximitatea faliei tectonice mențin o tensiune latentă între siguranța inginerească demonstrată și potențialul, oricât de redus, al unui dezastru.
Energie, turism și viitor
Astăzi, Barajul Vidraru continuă să fie un pilon important al infrastructurii naționale și un punct de atracție major.
- Rol energetic: Operat de Hidroelectrica , CHE Vidraru rămâne o componentă vitală a Sistemului Energetic Național. Cei 220 MW instalați contribuie anual cu aproximativ 400 GWh de energie curată și regenerabilă și oferă servicii de sistem esențiale pentru stabilitatea rețelei electrice naționale.
- Atracție turistică: Poziționarea sa spectaculoasă pe Transfăgărășan îl transformă într-un magnet pentru turiștii români și străini. Priveliștile oferite de pe coronamentul barajului sau de la statuia lui Prometeu, fascinația pentru gigantismul construcției și activitățile recreative disponibile în zonă (plimbări cu vaporașul, sporturi nautice, bungee jumping) asigură un flux constant de vizitatori, în special în sezonul cald.
- Retehnologizare și viitor: Pentru a asigura funcționarea optimă și în viitor, hidrocentrala Vidraru este în curs de retehnologizare, un proiect complex menit să înlocuiască sau să modernizeze echipamentele uzate după decenii de funcționare. Demararea acestui proiect a fost însă anevoioasă, marcată de întârzieri birocratice semnificative. Un exemplu frapant este contrastul dintre cei cinci ani și jumătate necesari pentru construcția inițială a întregului complex și cei aproape șapte ani necesari doar pentru obținerea acordului de mediu și a avizului de gospodărire a apelor pentru retehnologizare. Această diferență subliniază schimbarea contextului legislativ, de mediu și procedural din România, de la modelul execuției rapide, centralizate, din anii ’60, la procesele mai complexe și, adesea, mai lente din prezent.[sursa]
Putem spune cu certitudine că Barajul Vidraru nu este doar o construcție hidrotehnică; este o piatră de hotar în peisajul ingineriei și istoriei românești. Reprezintă triumful ambiției tehnice, dar poartă și cicatricile tăcute ale sacrificiilor umane și ale comunităților dislocate. Este o sursă vitală de energie curată și un punct de atracție care încântă privirile a mii de turiști anual. Barajul a rezistat probelor timpului, furiei naturii și schimbărilor de regim politic. Moștenirea sa este complexă, îmbinând mândria realizării tehnice cu amintirea costurilor umane, importanța strategică actuală cu legendele trecutului. Barajul Vidraru rămâne un gigant tăcut între munți, o mărturie a capacității umane de a transforma natura, dar și un memento al responsabilității care însoțește astfel de proiecte monumentale.
Abonaţi-vă la newsletter folosind butonul de mai jos, pentru a primi - periodic şi gratuit - o notificare pe adresa de email atunci când publicăm articole interesante:
