În amurgul vieții, retras în liniștea chiliei de la Schitul Vovidenia, un bătrân suferind, lovit de o hemiplegie totală dreapta după accidentul vascular din 1956, ascundea sub pernă o carte uzată. Nu era un manuscris celebru, ci Sfânta Scriptură.
Omul care condusese destinele Francmasoneriei Române Unite și care, mai târziu, păruse să facă pactul cu regimul comunist, își petrecea ultimele nopți lăcrimând la versurile Prohodului. Cine a fost, cu adevărat, Mihail Sadoveanu? Un subiect tabu vreme de zeci de ani, activitatea sa masonică și spirituală este astăzi descifrată prin documente ce nu se află la îndemâna tuturor.
viața ascunsă a lui Mihail Sadoveanu: urcușul masonic (1927-1937)
Activitatea masonică a lui Mihail Sadoveanu a însemnat zece ani de „urcușuri, frământări și patimi aprinse”. Istoricul literar Ion Simuț nota în anul 2008 că despre această perioadă se vorbește adesea cu „aproximații și simplificări”, din surse neautorizate.
Biografia sa a fost clarificată în anul 2007 de Horia Nestorescu-Bălcești. Sadoveanu a fost inițiat în ianuarie 1927, în loja „Dimitrie Cantemir” din Iași, de către prietenul său Grigore Ghica. Ascensiunea sa a fost fulgerătoare:
- 1928-1929: devine Mare Maestru al Marii Loji Naționale din România (MLNR).
- Ierarhie: urcă rapid de la gradul 18 la gradul 33, devenind membru al Supremului Consiliu de Grad 33 și Ultim al Ritului Scoțian Antic și Acceptat.
- Crezul: patru principii inalienabile — credința în Dumnezeu, devotamentul față de Patrie și Rege, respectul familiei și al legilor.
Războiul lojilor și ritualul „arderii în efigie”
În anul 1930, sub patronajul lui Sadoveanu, Marea Lojă Simbolică din România (sediul la Brașov) se federalizează cu MLNR. Scriitorul devine Pro Mare Maestru al MLNR și Președinte al Federației Lojilor Simbolice Scoțiene.
Procesul de unificare a fost unul complicat. În 1932 se plănuiește federalizarea MLNR cu Marele Orient al României (MOR), iar Marile Loji devin „rituri”, provocând nemulțumiri și divizarea MLNR. La 15 aprilie 1934, este ratificată Federația Francmasoneriei Române Unite, pe care Sadoveanu o conduce ca Mare Maestru Federal (1934-1937).
Însă „efortul de armonizare” a generat adversități cumplite. Sadoveanu a fost atât de detestat de conservatorii neobedienți încât aceștia i-au ars în efigie portretul.
„Arderea în efigie este un act de o mare cruzime. Se încearcă distrugerea ideii și a formei interioare, a tot ceea ce reprezenta acea persoană, tot răul pe care l-a întruchipat. Era o formă de combatere a idolatriei”, a explicat cercetătorul Vasile Rus (Academia Română), citat de Adevărul.
„Cartea rusească” și trădarea fraților sub comuniști
În februarie 1937, guvernul suspendă toate organizațiile politice și masonice. În timp ce masoneria intra în „adormire”, Sadoveanu făcea o mișcare controversată după 1944. Alexandru Paleologu l-a criticat dur: în loc să reînvie masoneria, scriitorul „a preferat să joace cartea rusească”.
Sadoveanu a asistat impasibil la distrugerea lojilor între 1948 și 1951 de către comuniști, patronii săi, și la arestarea multora dintre foștii săi „frați”. Deși oficial era protejat, dosarele CNSAS cercetate de Arhimandritul Mihai Daniliuc dezvăluie că scriitorul era permanent urmărit de Securitate.
În anul 1947, sub presiunea noii puteri, Mihail Sadoveanu a fost oficial exclus din rândurile masoneriei. „Sadoveanu scriitorul este mai mare decât Sadoveanu masonul”, a concluzionat Daniliuc.
Pocăința secretă: „Înaltpreasfinției Sale Duhovnicului meu”
După ce masoneria a fost scoasă în afara legii, Sadoveanu a căutat calea întoarcerii. Deși Sfântul Sinod, sub semnătura Patriarhului Miron Cristea, condamnase masoneria în 1937, scriitorul a făcut o pocăință „tainică, știută și primită de Dumnezeu prin duhovnicul lui”.
Secretarul său, Constantin Mitru, i-a arătat părintelui Daniliuc o scrisoare trimisă de Sadoveanu unui ierarh. Adresarea era tulburătoare: „Înaltpreasfinției Sale Duhovnicului meu”. În acest răvaș, „ispășitul” cerea iertare și dorea împăcarea cu Biserica străbună.
Mărturii din „apusul vieții”: Biblia și Prohodul
Părintele Daniliuc, custodele casei de la Vovidenia-Neamț, aduce dovezi că Sadoveanu nu a făcut doar un „act cultural”, ci unul spiritual profund:
- Biblia sub pernă: amănunt confirmat de unul dintre medicii săi curanți pentru anii de suferință.
- Lăcrimând la Prohod: părintele Vasile Vasilache povestește cum Sadoveanu, la Pocrov, a cerut Prohodul Domnului. În timp ce un tânăr teolog, Sandu, cânta stihurile și romanțe pe versuri de Eminescu, „Ceahlăul” literaturii lăcrăma pentru suferințele lui Hristos.
- Psalmii pe de rost: un grup de seminariști l-au surprins la strană zicând pe de rost psalmii Utreniei. „Nu mi-l închipui recurgând la gest doar din curtoazie față de călugări”.
Ultima dorință încălcată de „centru”
Mihail Sadoveanu s-a stins pe 19 octombrie 1961, la 81 de ani. Retras la Schitul Vovidenia, el a lăsat o ultimă dorință: „Voiesc să mă înmormântați aici, la Neamț, printre călugări și voievozi”.
Însă comuniștii nu i-au respectat-o. Familia a fost nevoită să împlinească „ordinul de la centru” și să-l transporte la București cu câteva zile înainte de marea călătorie. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu, lângă Mihai Eminescu.
Astăzi, dincolo de mitul „scriitorului comunist” sau al „masonului de grad 33”, rămâne povestea fiului risipitor care s-a întors acasă la Tatăl, demonstrând că singura ierarhie eternă este cea a spiritului.
