Care a fost primul film de groază din istorie? Un film de 3 minute, realizat în urmă cu 130 de ani: „Le Manoir du Diable”

În prezent, filmele de groază sunt ceva obișnuit pentru consumatorii de film, dar care a fost primul film de groază din istorie, când a fost realizat și despre ce era vorba în pelicula respectivă? Ei bine, răspunsul scurt este că primul film de groază este considerat a fi „Le Manoir du Diable”, un film scurt realizat în anul 1896 de către regizorul Georges Méliès. Dar povestea este mult mai interesantă.

Regulă de aur în arsenalul lui Alfred Hitchcock, maestrul suspansului a cărui carieră cinematografică britanică și americană s-a întins pe șase decenii, definindu-l drept una dintre cele mai influente figuri din istoria peliculei, era simplă, dar de un efect zdrobitor: „Întotdeauna fă publicul să sufere cât mai mult posibil.” Regizorul era ferm convins că întreținerea unei stări de anxietate și neliniște palpabilă reprezenta cheia captivării totale a spectatorului. Și istoria cinematografiei i-a dat dreptate. Anxietatea însăși, acea reacție emoțională naturală în fața amenințărilor percepute, a devenit în mâinile sale o unealtă strategică pentru a clădi o tensiune aproape insuportabilă.

Prin inserarea unor elemente subtile de incertitudine și pericol iminent, Hitchcock imobiliza publicul într-o menghină a neliniștii, forțându-l să devină hiper-vigilent la detalii, să fuzioneze cu angoasele personajelor și să trăiască paroxistic fiecare cadru, transformând vizionarea într-o experiență memorabilă, adânc imprimată în psihic.

Pentru a amplifica această anxietate și a țese o atmosferă opresivă, Hitchcock mânuia cu virtuozitate un arsenal de tehnici cinematografice: de la montajul alert, cu schimbări rapide între cadre ce fragmentau percepția, la partituri muzicale disonante și efecte sonore neașteptate ce sfâșiau liniștea, până la utilizarea unor unghiuri de filmare insolite, menite să inducă o subtilă, dar persistentă senzație de disconfort și dezechilibru. Capodopere precum „Psycho” (1960) și „Vertigo” (1958) rămân etaloane ale modului în care Hitchcock a transpus aceste concepte în imagini terifiante.

În „Psycho”, iconica scenă a dușului este construită cu o precizie chirurgicală pentru ca spectatorii să simtă visceral frica și vulnerabilitatea extremă a victimei, generând o undă de șoc anxioasă. În „Vertigo”, tema obsesiei și a incertitudinii corozive este explorată printr-o arhitectură narativă complexă, care priponește publicul într-o stare de neliniște perpetuă. „Cu cât răufăcătorul are mai mult succes, cu atât scena este mai reușită,” postula Hitchcock, subliniind importanța unui antagonist redutabil în arhitectura spaimei.^[sursa]

Care a fost primul film de groază din istorie?

Dar înainte ca maeștrii suspansului precum Hitchcock să redefinească teroarea pe ecran, călătoria înspăimântătoare a cinematografiei își găsește rădăcinile în ingeniozitatea vizionară a lui Georges Méliès (1861–1938). Acest pionier francez, magician desăvârșit și actor, a dirijat numeroase inovații tehnice și narative în zorii filmului, modelând în special genurile fantastic și science fiction, și fiind creditat cu realizarea a ceea ce mulți consideră primul film de groază.

Una dintre cele mai celebre creații ale sale – „Le Manoir du Diable” („Casa Diavolului”), datând din anul 1896 și adesea citat drept piatra de temelie a filmului horror – este un scurtmetraj mut de aproximativ trei minute, un vârtej de elemente supranaturale. Fantome eterice, lilieci zburătăcind sinistru, cazane borborosind și schelete dansând macabru defilează pe ecran, imagini stranii ce aveau să devină arhetipuri ale genului. Méliès, cu un fler de iluzionist, a exploatat efecte speciale revoluționare pentru epocă, inclusiv tehnica stop-motion și dubla expunere, artificii ce permiteau metamorfozarea personajelor și țeserea unor iluzii optice uimitoare. Și nu doar că a fost considerat deschizătorul de drumuri al groazei cinematografice, dar pelicula sa a fost etichetată și drept primul film cu vampiri.

Cu toate acestea, intenția inițială a lui Méliès pare să fi fost mai degrabă aceea de a provoca amuzament și uimire decât spaimă pură, aliniindu-se stilului său distinctiv de a fuziona fantezia debordantă cu o teatralitate exuberantă. Însă, în pofida acestei abordări ludice, pelicula a exercitat o influență seminală în modelarea limbajului incipient al genului horror.

Soarta filmului „Le Manoir du Diable” a fost învăluită în mister decenii la rând, filmul fiind considerat pierdut până în anul 1988, când o copie a fost miraculos regăsită în arhivele de film din Noua Zeelandă. Această redescoperire a permis cercetătorilor să analizeze în detaliu tehnicile inovatoare utilizate de Méliès, inclusiv efectele speciale, deși rudimentare pentru ochiul modern, și măiestria cu care folosea trucurile cinematografice pentru a evoca iluzia supranaturalului. Filmările, o altă curiozitate, s-au desfășurat în aer liber, pe proprietatea personală a lui Méliès, folosind fundaluri pictate ce aminteau de scenografia teatrală.

Le Manoir du Diable

Pe măsură ce arta cinematografică a prins aripi în tumultuosul secol XX, la fel s-a întâmplat și cu genul horror. Apariția lungmetrajelor a deschis calea către narațiuni mai ample și o dezvoltare mai profundă a personajelor. Anii 1920 au adus cu ei umbrele alungite ale expresionismului german, care au infuzat horror-ului o estetică sumbră, angoasantă, exemplificată de filme precum „Cabinetul doctorului Caligari” (1920), o capodoperă ce folosea decoruri distorsionate, cu geometrii imposibile, și un clar-obscur dramatic pentru a materializa teroarea psihologică.

Această perioadă a marcat și nașterea monștrilor legendari ai cinematografiei, în special prin adaptările semnate de Universal Pictures ale unor opere literare clasice, precum „Dracula” (1931) și „Frankenstein” (1931) – două filme ce au sculptat arhetipuri a căror umbră gigantică avea să planeze asupra nenumăratelor producții horror din deceniile următoare.

Intervalul cuprins între anii 1930 și 1950 este adesea evocat drept Epoca de Aur a genului Horror. În această perioadă efervescentă, Studiourile Universal au devenit sinonime cu groaza, lansând o serie de filme iconice populate de creaturi memorabile precum Mumia, Omul Invizibil și Omul Lup. Aceste producții, dincolo de valențele lor de pur divertisment, funcționau și ca oglinzi ale societății, reflectând angoasele epocii față de necunoscut sau neliniștile generate de progresele amețitoare ale științei și tehnologiei.

Continuându-și metamorfoza de-a lungul celei de-a doua jumătăți a secolului XX, genul horror a dat naștere unei pleiade de subgenuri. Sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970 au fost martorii emergenței groazei psihologice, cu filme de referință precum „Psycho” (1960) al aceluiași Alfred Hitchcock, producții ce se concentrau pe explorarea abisurilor minții umane și pe narațiuni profund ancorate în psihologia personajelor, depășind simpla invocare a elementelor supranaturale. Această direcție a fost urmată, la sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980, de explozia filmelor slasher, cu titluri clasice precum „Halloween” (1978) și „Friday the 13th” (1980), care au mizat pe suspansul extrem și pe o reprezentare grafică, adesea brutală, a violenței.

În anii recenți, peisajul genului horror a continuat să se reconfigureze sub impulsul progreselor tehnologice și al schimbărilor culturale. Regizorii au experimentat cu noi formate narative, precum found footage (filmări găsite), popularizat de „The Blair Witch Project” (1999), sau au explorat hibridizări îndrăznețe între genuri, așa cum o demonstrează „Get Out” (2017), un film ce încorporează un incisiv comentariu social în tiparele tradiționale ale horror-ului. Mai mult, cinematografia internațională a adus contribuții semnificative la diversificarea și îmbogățirea genului; un exemplu elocvent îl constituie filmele de groază japoneze, precum „Ringu” (1998), care au câștigat aclamare la nivel mondial și au generat un val de remake-uri și influențe.

Privind în ansamblu, istoria horror-ului ca gen cinematografic este o cronică vibrantă a inovației neîntrerupte și a unei remarcabile capacități de adaptare. De la originile sale, marcate de geniul vizionar al unor pionieri precum Georges Méliès, și până la regizorii contemporani care împing neîncetat limitele expresivității, genul horror continuă să rezoneze profund cu publicul, explorând teme universale precum frica primordială, complexitatea moralității și enigmatica natură umană.