Care au fost cauzele care au generat Marea Criză Economică din 1929?

Marea Criză Economică din 1929, care s-a prelungit până la începutul anilor ’30, rămâne cea mai îndelungată și gravă recesiune economică din istoria modernă. Efectele sale au fost resimțite timp de aproape un deceniu (din 1929 până în jurul anului 1939) și au afectat aproape toate țările lumii, fiind caracterizate de prăbușiri abrupte ale producției industriale și ale prețurilor (deflație), șomaj masiv, panică bancară și creșteri dramatice ale ratei sărăciei și ale numărului persoanelor fără adăpost.

În Statele Unite, unde impactul crizei a fost cel mai sever, între anii 1929 și 1933 producția industrială s-a redus cu aproape 47%, produsul intern brut (PIB) a scăzut cu 30%, iar rata șomajului a depășit 20%. Prin comparație, în timpul Marii Recesiuni din anii 2007-2009, a doua cea mai mare criză economică din istorie, PIB-ul a scăzut cu doar 4,3%, iar șomajul a atins un nivel de puțin sub 10%.

În România, economia, bazată în principal pe agricultură și exporturi de produse agricole și petroliere, a fost grav afectată. PIB-ul a scăzut dramatic, iar producția industrială s-a redus cu aproximativ 50% între anii 1929 și 1933. Mii de muncitori din industrie și agricultură și-au pierdut locurile de muncă, iar șomajul a crescut puternic, deși nu există statistici precise. Țăranii au fost cei mai afectați, deoarece prețurile produselor agricole s-au prăbușit, iar mulți nu și-au mai putut plăti datoriile la bănci sau moșierii. Foamea și sărăcia au devenit probleme acute, în special în zonele rurale. Au avut loc proteste și revolte, inclusiv răscoale țărănești împotriva autorităților și moșierilor.

Marea Recesiune dintre anii 2007-2009 în România a dus la scăderea PIB-ului. România a cunoscut o perioadă de creștere economică rapidă înainte de criză, dar în anul 2009 PIB-ul a scăzut cu aproximativ 7%, afectând toate sectoarele economiei. Inevitabil, acest lucru a dus la creșterea șomajului. Rata șomajului a crescut de la 4% în anul 2008 la peste 7,5% în anul 2010, afectând în special tinerii și angajații din construcții, industrie și sectorul bancar.

Nu există un consens clar între economiști și istorici cu privire la cauzele exacte ale Marii Depresiuni din anul 1929. Totuși, mulți cercetători sunt de acord că cel puțin patru factori majori au contribuit la declanșarea crizei.^[sursa]

Prăbușirea pieței bursiere și Marea Criză Economică din 1929

În anii ’20, piața bursieră americană a cunoscut o expansiune fără precedent. Pe măsură ce prețurile acțiunilor au atins niveluri record, investițiile la bursă au fost percepute ca o metodă rapidă de îmbogățire. Chiar și persoanele cu venituri modeste și-au folosit economiile sau și-au ipotecat locuințele pentru a cumpăra acțiuni. Până la sfârșitul deceniului, sute de milioane de acțiuni erau deținute „în marjă” – adică achiziționate prin împrumuturi, cu speranța că profiturile viitoare vor acoperi datoriile.

Când prețurile acțiunilor au început să scadă în octombrie 1929, investitorii puternic îndatorați au intrat în panică și au început să-și vândă activele în masă, accelerând prăbușirea pieței și amplificând teama generalizată. Între septembrie și noiembrie, valoarea acțiunilor s-a redus cu 33%. Impactul a fost devastator: pierderea încrederii în economie a afectat atât consumatorii, cât și companiile. Cheltuielile populației, în special pentru bunuri de folosință îndelungată, și investițiile firmelor au fost reduse drastic, ceea ce a condus la scăderea producției industriale și la pierderea locurilor de muncă, agravând și mai mult criza.

Panica bancară și contracția monetară

Între anii 1930 și 1932, Statele Unite au fost lovite de patru valuri succesive de panică bancară, în timpul cărora un număr mare de clienți, temându-se de insolvența instituțiilor financiare, au încercat simultan să-și retragă economiile în numerar. Ironia unei astfel de crize este că, în încercarea de a-și proteja banii, deponenții panicați ajung să precipite exact falimentul pe care îl frământă: chiar și băncile sănătoase din punct de vedere financiar pot fi ruinate de un val masiv de retrageri.

Până în anul 1933, o cincime dintre băncile existente în anul 1930 dăduseră deja faliment, determinând noua administrație a președintelui Franklin D. Roosevelt să impună o „vacanță bancară” de 4 zile — ulterior extinsă la 7 zile — timp în care toate băncile din țară au rămas închise. Această măsură a oferit timp pentru ca instituțiile financiare să-și dovedească solvabilitatea în fața inspectorilor guvernamentali și să restabilească încrederea publicului.

Consecințele falimentelor bancare au fost inevitabile: consumul și investițiile companiilor s-au redus drastic, deoarece existau tot mai puține bănci care să acorde împrumuturi. În plus, banii disponibili pentru creditare deveniseră tot mai puțini, parțial pentru că populația îi retrăgea și îi păstra în numerar, de teamă că băncile ar putea colapsa.

Unii cercetători consideră că această criză a fost agravată de deciziile Rezervei Federale, care a majorat ratele dobânzilor — limitând și mai mult accesul la credit — și a restrâns deliberat masa monetară. Motivul? Menținerea standardului aurului, un sistem prin care SUA și multe alte state își legau valoarea monedei de o rezervă fixă de aur. Reducerea masei monetare a dus însă la scăderea prețurilor, descurajând creditarea și investițiile, deoarece oamenii se temeau că viitoarele salarii și profituri nu vor fi suficiente pentru a rambursa împrumuturile.^[sursa]

Standardul aurului și extinderea crizei la nivel global

Standardul aurului nu doar că a influențat politica monetară a Statelor Unite, dar a jucat și un rol crucial în răspândirea Marii Depresiuni la nivel internațional.

Pe măsură ce SUA se confruntau cu scăderea producției și deflația, balanța sa comercială înregistra un excedent față de alte țări: americanii cumpărau mai puține bunuri din import, în timp ce exporturile lor deveniseră mai accesibile pe piața globală. Acest dezechilibru a dus la un flux masiv de aur din străinătate către Statele Unite, secătuind rezervele altor țări și amenințând cu devalorizarea monedelor lor naționale.

Pentru a contracara pierderea de aur și pentru a-și proteja economiile, băncile centrale din întreaga lume au recurs la majorarea ratelor dobânzilor, o măsură care, în schimb, a frânat producția, a dus la scăderea prețurilor și a amplificat rata șomajului. Rezultatul? O contracție economică severă, în special în Europa, unde efectele crizei au fost aproape la fel de devastatoare ca în Statele Unite.

Scăderea împrumuturilor și a tarifelor internaționale

La sfârșitul anilor 1920, pe fondul unei economii americane aflate încă în expansiune, băncile din Statele Unite au început să reducă împrumuturile către alte țări, parțial din cauza ratelor relativ ridicate ale dobânzii din SUA. Această scădere a creditării a amplificat efectele economice negative în state dependente de finanțarea externă, precum Germania, Argentina și Brazilia, ale căror economii au intrat în recesiune chiar înainte ca Marea Depresiune să lovească Statele Unite.

Între timp, în SUA, sectorul agricol se confrunta cu probleme grave: supraproducția și concurența tot mai puternică din partea fermierilor europeni și a altor producători internaționali puneau presiune pe prețuri și pe veniturile agricultorilor americani. În încercarea de a se proteja, grupurile de interese agricole au făcut lobby în Congres pentru impunerea unor tarife vamale mai mari la importurile de produse agricole. Rezultatul a fost adoptarea Legii tarifelor Smoot-Hawley (1930), care a introdus taxe vamale ridicate—în medie de 20%—pentru o gamă largă de produse agricole și industriale.

Această măsură protecționistă a avut însă un efect de bumerang. În semn de represalii, numeroase state au impus, la rândul lor, tarife vamale asupra produselor americane, ceea ce a dus la o scădere generalizată a producției și la o reducere semnificativă a comerțului mondial.

Drumul către redresare

Așa cum nu există un consens clar asupra cauzelor Marii Depresiuni, nici factorii care au determinat redresarea economică nu sunt unanim acceptați de istorici și economiști. Cu toate acestea, mai mulți factori au jucat un rol esențial.

În general, țările care au renunțat la standardul aurului, și-au devalorizat monedele sau au adoptat politici de expansiune monetară au fost primele care și-au revenit. Marea Britanie a abandonat standardul aurului în anul 1931, iar Statele Unite au efectuat o devalorizare efectivă a dolarului în anul 1933, măsuri care au permis o creștere a masei monetare și, implicit, a activității economice.

Un alt factor important, dar controversat în ceea ce privește impactul său, a fost expansiunea fiscală generată de programele New Deal, inițiate de administrația Roosevelt. Acestea au inclus investiții masive în locuri de muncă și programe de asistență socială, menite să stimuleze cererea și veniturile populației.

Totuși, unii cercetători consideră că adevărata redresare a venit abia odată cu creșterea cheltuielilor pentru apărare, odată cu izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, care a dus la o creștere accelerată a cererii agregate și a ocupării forței de muncă. Importanța acestui factor rămâne, însă, un subiect de dezbatere în rândul economiștilor.