Te urci în mașină și conduci spre Cazanele Dunării. Sau poate explorezi ruinele industriale din jurul Hunedoarei. Peisaje familiare, încărcate de istorie. Dar istoria are un mod ciudat de a lăsa în urmă fantome, iar aceste locuri ascund un secret brutal, documentat nu în arhivele de la București, ci în dosarele desecretizate ale spionajului american.
Încă din primii ani de comunism, teritorii vaste din România au fost complet interzise străinilor și oricărui survol neautorizat. Aici se aflau fabrici de armament, combinate bine păzite, rafinării și zone de frontieră „sensibile” a căror existență autoritățile încercau să o ascundă lumii.
Harta teritoriilor secrete din România
Un raport al CIA din 1953, rece și factual, descrie regula nescrisă a acestor teritorii, care a rămas în vigoare pentru unele dintre ele până în 1990: „Orice avion al cărui zbor nu a fost programat și raportat la biroul local al forțelor aeriene este obligat să aterizeze. Dacă echipajul aeronavei ignoră ordinele, se trage asupra lui. Acest lucru se face în zona de 40 de kilometri în jurul obiectivelor. În zona de 25 de kilometri de la granița cu Iugoslavia, nu se mai fac atenționări. Orice avion care zboară peste acel teritoriu este atacat imediat de forțele aeriene ale României.”
Ce anume era atât de important încât statul era pregătit să doboare orice aeronavă neautorizată, fără avertisment? Răspunsul desenează o geografie a fricii, a paranoiei și a comorilor industriale pe care regimul comunist, sub control sovietic, le păzea cu prețul vieții.
Frontierele de Fier: Dunărea și granița de vest
Astăzi, malul Dunării este un loc de relaxare. Atunci, era o frontieră de război. O fâșie lată de 40 de kilometri, de la Cetate (Dolj) până la Arad, de-a lungul graniței cu Iugoslavia și Ungaria, a devenit un teritoriu militarizat. Peste 50.000 de localnici au fost smulși din casele lor și deportați în Câmpia Bărăganului.
Malurile erau împânzite cu turnuri de veghe și faruri. În unele sectoare au fost plasate câmpuri de mine, iar fugarii disperați foloseau câini pentru a le detecta, sacrificându-i pentru a-și croi drum spre libertate, conform unui raport CIA din 1952. Orașele Orșova și Drobeta Turnu Severin au fost militarizate, țărmul fiind păzit de batalioanele regimentului de grăniceri. Noaptea, patrulele cu câini erau o priveliște comună, iar grănicerii care prindeau sau împușcau fugari erau premiați.
O notă informativă din 1951, păstrată în arhivele OSA (Open Society), confirmă ordinul sinistru: „Grănicerii au primit ordin să împuște orice persoană pe care o văd apropiindu-se de maluri sau intrând în apă, indiferent dacă este zi sau noapte.”
Miile de bărci folosite la pescuit și plimbări au dispărut, fiind interzise, iar oamenii nu mai aveau voie nici măcar să ia apă din fluviu.
Nici frontiera de vest, cu Ungaria, nu era mai primitoare. Și aceasta fusese militarizată, iar localnicii aveau nevoie de permise speciale pentru a se apropia de propriile terenuri agricole, unde uneori descopereau mine. Noaptea, militarii trăgeau focuri de armă pentru a intimida pe oricine s-ar fi gândit să evadeze.
Inima industrială sub asediu antiaerian
În ciuda distrugerilor din război, România rămăsese o țară bogată. Petrolul, cerealele, lâna, textilele, industria metalurgică și pădurile reprezentau avuții imense, ajunse însă sub controlul sovieticilor. Apărarea acestor capacități industriale extinse a devenit o prioritate absolută.
Marile centre industriale au devenit fortărețe înconjurate de baze antiaeriene, dotate cu tunuri și reflectoare de mare putere. Pe lista zonelor interzise survolului se aflau:
- Regiunea petrolieră: Axa Târgoviște – Ploiești – Buzău și rafinăriile din zona Bacăului (Moinești, Lucăcești, Onești, Tescani), incluzând cel puțin 18 noi câmpuri petroliere care asigurau peste două treimi din producția țării la începutul anilor ’50;
- Complexul metalurgic: Reșița – Doman – Secu și Combinatul Siderurgic Hunedoara;
- Bazinul carbonifer: Minele de cărbune din Valea Jiului.
În jurul Hunedoarei, de exemplu, a fost creat un adevărat scut militar. Asociația Cadrelor Militare în Rezervă „Sarmizegetusa” documentează: „La 11 noiembrie 1949, la Hunedoara a luat fiinţă un Divizion de artilerie antiaeriană care avea în compunere patru baterii dotate cu tunuri antiaeriene calibrul 37 mm şi 88 mm… Divizionul s-a transformat ulterior în Regimentul 15… având în dotare tunuri antiaeriene de calibru mic şi mijlociu 37 mm, 76,2 mm şi 100 mm, de provenienţă rusească.”
În anii Războiului Rece, un centru de comandă secret, ascuns într-o pădure de care civilii nu îndrăzneau să se apropie, coordona patru divizioane de rachete (Hațeg, Orăștie, Vadul Dobrii, Ilia). „Umbrela” lor proteja totul: orașele Deva, Hunedoara, Hațeg și Orăștie, combinatele din Călan și Hunedoara, termocentrala Mintia, uzinele din Orăștie, minele de fier Ghelari și Teliuc, nodul feroviar Simeria și uzina militară din Cugir. Aceste divizioane, dotate inițial cu rachete Dvina și modernizate în anii ’80 cu sistemul S-75M3 Volhov, au rămas operaționale până la mijlocul anilor 2000.
Fabricile Morții: secretele industriei de armament
Producția de armament era, poate, cel mai bine păzit secret. Deși CIA nota că România era un „producător modest de arme mici și de artilerie”, uzinele sale de la Sadu, Copșa Mică, Cugir și Făgăraș (cu materii prime de la Reșița) erau puncte strategice, complet interzise.
- Cugir: Orașul era un loc în care nu pătrundeai. Uzina, care producea arme din 1935 și unde fusese creat celebrul pistol-mitralieră „Orița” (calibrul 9 mm, numit după căpitanul Marin Orița), a produs pentru scurt timp mașini de cusut după război. Doi ani mai târziu, a fost reconvertită pentru arme mici, având aproape 4.000 de angajați în 1951. Accesul era complet interzis;
- Sadu (Gorj): Ascunsă în munți, uzina producea pistoale sovietice de calibrul 7,62 mm, grenade și explozibili. Cei circa 1.000 de angajați lucrau sub o conducere sovietică, păziți de 120 de soldați înarmați și sub protecția Securității din Târgu Jiu;
- Făgăraș și Sinaia: O notă CIA detalia: „Fabricile Industriei Aeronautice Române erau transformate pentru construirea tancurilor şi a maşinilor de război. Fabricile I. C. Frimu de la Sinaia au devenit ateliere uriaşe pentru producţia şi repararea armamentului, inclusiv a artileriei şi a tuburilor pentru diverse proiectile. Apoi sunt încărcate la fabricile de explozibil din Făgăraş (Transilvania). Mai mult de 1.000 de oameni muncesc în aceste fabrici„
România interzisă, în cifre
| Categorie | Detalii |
|---|---|
| 🎯 Ordin de foc | Orice avion neautorizat la 25 km de granița cu Iugoslavia era „atacat imediat”, fără avertisment. |
| 🚛 Deportări forțate | Peste 50.000 de localnici au fost strămutați din fâșia de 40 km de-a lungul Dunării. |
| ⛓️ Muncă forțată | Peste 30.000 de oameni, mulți deținuți politici, au muncit la Canalul Dunăre-Marea Neagră. |
| 🏠 Evacuări militare | Peste 5.000 de localnici au fost evacuați din Mangalia pentru a face loc unei baze de submarine sovietice. |
| 🚀 Scut antiaerian | 4 divizioane de rachete apărau zona Hunedoarei, de la combinate și termocentrale până la noduri feroviare. |
| 💂 Pază militară | Uzina de armament de la Sadu (Gorj) era păzită de 120 de soldați înarmați și avea conducere sovietică. |
| 🚧 Frontieră de război | Grănicerii aveau ordin să elimine pe oricine se apropia de zonele interzise. |
Alte puncte strategice și proiecte faraonice
Harta secretă era completată de alte locații vitale. Zona Caransebeș, cu aeroportul său militar și depozitele de rachete, era strict interzisă.
În Dobrogea, Mangalia a fost transformată. Peste 5.000 de localnici au fost evacuați pentru a face loc unei baze pentru submarinele sovietice, șantierul fiind condus de sovietici cu muncitori militari. O notă CIA din 1952 menționa: „De la construcţia unei baze militare sovietice pentru submarine la Mangalia, zona acesteia a fost complet evacuată… Submarinele au fost de asemenea raportate… rămân în port doar pentru scurt timp.”
Nu departe, șantierul Canalului Dunăre – Marea Neagră (proiectat pe 64 km între Cernavodă și Capu Midia) era un imens lagăr de muncă forțată. Începând din 1949, peste 30.000 de oameni, mulți deținuți politici din peste 20 de lagăre, au muncit în condiții inumane. Deși propaganda spunea că va deschide Balcanii navelor sovietice, proiectul a fost abandonat în anul 1953, după doar 20 km realizați.
Utilajele au fost dezmembrate sau trimise în URSS. Un studiu publicat la New York în anul 1955 concluziona că proiectul avea „o mică valoare strategică”. Deținuții supraviețuitori au fost transferați la noile mine de uraniu din Transilvania, la barajul Bicaz sau pe alte șantiere.
