Cine erau misterioșii cavaleri români din armatele țărilor române din Evul Mediu și cât de pregătiți erau?

Au existat cavaleri români? Departe de clișeele istoriografice, Evul Mediu românesc a cunoscut propriii săi războinici de elită, figuri enigmatice asemănătoare cavalerilor apuseni, despre care s-a vorbit însă prea puțin. Imaginea populară, cimentată adesea în deceniile comuniste, preferă să evoce gloate de țărani însuflețiți de patriotism, biruind hoardele invadatoare.

Realitatea istorică, însă, dezvăluie o componentă esențială și mult mai spectaculoasă: existența unor cavaleri români, corpuri de luptători profesioniști, adevărate forțe redutabile ale armatelor medievale românești, ghidați de coduri ale onoarei similare celor cavalerești.

Cavalerii români din Țara Românească: eleganță și forță după model occidental

Începând cu secolul al XIV-lea, documentele atestă în Țara Românească prezența unor cavaleri organizați după model occidental. Surprinzător poate, nu era vorba doar de nobili străini naturalizați, ci de războinici autohtoni, proveniți din rândurile boierimii capabile să suporte costurile unui echipament sofisticat. Deși izvoarele directe care să le consemneze explicit numele sunt rare, prezența lor este confirmată indirect de mărturii prețioase.

Un exemplu elocvent este participarea cavalerilor munteni la marile turniruri internaționale, precum cel fastuos organizat la Buda în 1412 de Sigismund al Ungariei. În analele acestui eveniment, alături de peste o sută de cavaleri din diverse colțuri ale Europei, sunt menționați și reprezentanți români, apărându-și blazonul și onoarea. Aceștia făceau parte din „armata cea mică”, nucleul profesionist al oștirii domnești.^[sursa]

Un indiciu extraordinar privind amploarea acestui fenomen provine dintr-o însemnare contabilă venețiană, care atestă trimiterea către Radu Vodă, tatăl lui Mircea cel Bătrân, a nu mai puțin de zece mii de seturi de armuri cavalerești pentru călăreții săi. O cifră impresionantă, ce sugerează existența unei forțe de cavalerie de elită, echipată după moda apuseană, antrenată special și capabilă de șarje devastatoare.

Deși probabil aveau blazoane și un statut militar înalt, importanța lor politică pare să fi fost limitată în comparație cu marii boieri cu funcții administrative. Chiar și celebrul mormânt nr. 10 din necropola domnească de la Curtea de Argeș prezintă caracteristicile unui cavaler occidental. Un nume care a străbătut timpul este cel al lui Neagu Viteazul, aflat în slujba domnitorului Nicolae Alexandru.

Domnitorii munteni și fascinația cavalerismului

Adoptarea modelului cavaleresc nu s-a limitat la nobili. Înșiși voievozii munteni, precum Mircea cel Bătrân și predecesorii săi, Nicolae Alexandru și Radu Vodă, sunt presupuși a fi preferat armura și stilul de luptă occidental. Această afinitate este demonstrată spectaculos de Vlad Dracul, fiul lui Mircea, care, în urma participării la un turnir în Germania, a fost primit în prestigiosul Ordin al Dragonului.

Chiar și faimosul său fiu, Vlad Țepeș, este înfățișat în reprezentări purtând armură completă de tip occidental. Această apropiere culturală poate fi explicată prin legăturile strânse cu Regatul Ungariei (unde modelul cavaleresc era deja implantat), prin contactele frecvente cu Transilvania și prin participarea constantă la campaniile anti-otomane alături de cavaleri din vestul Europei.

„Vitejii” Moldovei: garda de elită

În Moldova, chiar dacă modelul strict apusean era mai puțin pregnant, strălucea o altă trupă de cavalerie elitistă, renumită și învăluită într-o aură de mister: „Vitejii”. Aceștia formau atât garda personală a domnitorului, cât și trupele de șoc, aruncate în cele mai dificile momente ale bătăliei. Se crede că proveneau în special din mica boierime, dedicându-și viața carierei militare și războiului.

După cum subliniază istoricul Constantin Crăescu, „vitejii”, asemenea cavalerilor occidentali, își găseau rațiunea existenței în faptele de arme. Calitatea de „viteaz” reprezenta împlinirea unei vocații războinice. Cronicile vechi, precum „Letopisețul anonim al Moldovei”, îi descriu ca fiind experți în mânuirea săbiilor grele, a lăncilor, dar și, adaptându-se specificului luptei cu tătarii, maeștri ai trasului cu arcul din goana calului. Echipamentul lor, deși probabil mai ușor și permițând o mai mare manevrabilitate decât cel al cavalerilor vestici, era de calitate: coifuri metalice, cămăși de zale și posibil chiar cuirase.

Faima Vitejilor a fost câștigată pe câmpul de luptă: au umilit renumiții cavaleri teutoni în timpul lui Alexandru cel Bun, au pedepsit crunt tătarii la Lipnic și au atins apogeul gloriei sub domnia lui Ștefan cel Mare.

Mărturiile istorice îi plasează în centrul tuturor campaniilor majore ale lui Ștefan: Vaslui, Valea Albă, Războieni, Chilia, Cetatea Albă, Codrii Cosminului. Loialitatea și spiritul lor de sacrificiu erau legendare; la Valea Albă, în fața înfrângerii iminente, au descălecat și au luptat umăr la umăr până la ultimul, așa cum consemnează cronicile: „Au căzut acolo vitejii cei buni şi mulţi… oastea bună şi vitează… s-au topit atunci”.

Istoria a păstrat numele unora dintre acești eroi, precum Ioanăș Viteazul (sec. XIV, timpul lui Roman I), Tamaș Viteazul (sub Alexandru cel Bun), Dragoș Viteazul și Costea Albotă (sub Ștefan cel Mare), adesea răsplătiți cu moșii pentru bravura lor. Nicolae Iorga estima numărul lor la circa 3.000 în epoca lui Ștefan cel Mare – elita armatei moldovene.

Destinul acestor războinici de elită, atât în Moldova, cât și în Țara Românească (unde conceptul de „viteji” provenind din mica boierime este confirmat și de istorici militari precum generalul Gheorghe Văduva), a fost strâns legat de independența Țărilor Române. Odată cu decăderea puterii domnești și accentuarea controlului otoman, aceste structuri militare bazate pe onoare și profesionalism războinic și-au pierdut locul și relevanța, dispărând treptat din peisajul istoric. Moștenirea lor rămâne însă o mărturie fascinantă a complexității și valorii militare din Evul Mediu românesc.