De ce au ajuns să se lupte Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș. Conflictul dintre cei doi verișori, explicat de un document de la Vatican

Deși manualele de istorie îi prezintă adesea ca aliați neclintiți, conflictul dintre Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș a fost o realitate dură a anului 1462, între ei existând o perioadă de dușmănie deschisă, în care cetăți au fost arse, iar alianțele s-au făcut direct cu inamicul comun. Dincolo de legătura lor de sânge, cei doi verișori au ajuns să lupte în tabere opuse pentru controlul cetății Chilia, un episod confirmat de cronicile vremii și de un document ținut secret la Vatican.

Înțelegerea acestei rupturi demonstrează că deciziile secolului al XV-lea erau dictate de pragmatism geopolitic și supraviețuire, nu doar de idealul luptei antiotomane.

Între cei doi verișori exista o legătură de sânge fără echivoc. Vlad Țepeș a fost fiul legitim al lui Vlad Dracul și al uneia dintre fiicele lui Alexandru cel Bun, o femeie de rang înalt din familia Mușatinilor. Acest arbore genealogic îi făcea verișori direcți. Au copilărit împreună, iar debutul relațiilor lor politico-militare a fost marcat de sprijin reciproc.

În primăvara lui 1457, legăturile moldo-muntene au pornit sub auspicii promițătoare. Vlad Țepeș i-a oferit lui Ștefan sprijin militar decisiv pentru a-l îndepărta pe Petru Aron și a ocupa tronul Moldovei. Armonia nu avea însă să dureze. Interesele administrative, azilul politic acordat de Matei Corvin lui Petru Aron și mizele strategice i-au împins curând în tabere diferite.

De ce s-au luptat Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș: Miza cetății Chilia în 1462

Orientările politice externe din perioada anilor 1459-1461/1462 s-au dovedit decisive pentru evoluția raporturilor dintre cei doi domnitori. Tensiunile deveniseră atât de evidente încât la 1 octombrie 1460, printr-o înțelegere încheiată de Vlad cu sașii și secuii din Transilvania, aceștia se angajau să îi ofere domnitorului Țării Româneşti „un ajutor de 4.000 de oameni înarmaţi” în cazul unui atac venit fie din partea turcilor, fie a Moldovei.

Ostilitățile au culminat în anul 1462. Istoricul vasluian Laurențiu Chiriac explică mecanica acestei rupturi brutale:

„De exemplu, atunci când Ştefan cel Mare a urcat pe tron în 1457, a fost ajutat şi de Vlad Ţepeş. Relaţiile s-au stricat în 1462, atunci când Vlad Ţepeş, în celebrul asediu de noapte de la Târgovişte împotriva turcilor, i-a pus pe fugă pe duşmani dându-le foc corturilor în noaptea dinaintea bătăliei. Ştefan cel Mare era atunci aliatul turcilor, fiindu-i promisă de către aceştia cetatea Chilia”.

Intervențiile lui Ștefan împotriva vărului său nu s-au limitat la un simplu acord diplomatic. Ele s-au transformat într-o ofensivă materială. „Tot Ştefan cel Mare a incendiat oraşele Târgul de Floci şi Brăila din Ţara Românească, condusă la acel moment de Vlad Ţepeş. Relaţiile dintre cei doi au fost reluate după 1475, când Ştefan cel Mare a intervenit pe lângă Matei Corvin (regele maghiar) pentru a-l elibera din închisoarea de la Buda pe Vlad Ţepeş”, completează istoricul Laurențiu Chiriac.

Raportul de la Vatican: diplomație, cronicari și propagandă

O lumină detaliată asupra percepției acestor evenimente în cancelariile europene este aruncată de un manuscris de la Vatican, nedat publicității până nu demult și scos la lumină de istoricul Vasile Lupașc din Târgoviște. Documentul aparține episcopului Nicolae de Modrussa, trimis special al Papei Pius al II-lea, însărcinat cu anchetarea lui Vlad Țepeș după ce acesta a fost arestat de Matei Corvin.

Interviul acordat de Vasile Lupașc publicației „Adevărul” surprinde dualitatea din raportul trimisului papal: „Nicolae a stat de vorbă şi cu oştenii români, care au spus numai lucruri bune despre domnitor. I-au reliefat vitejia, faptul că nu a fost ajutat de către regele maghiar, faptul că Ştefan cel Mare a atacat Cetatea Chiliei, care aparţinea Ţării Româneşti. Şi aceste lucruri au fost reliefate de călugăr, dar tenta principală a fost denigrarea lui Vlad Ţepeş, pentru că Papa Pius al II-lea, iniţiatorul unei cruciade anti-otomane, a văzut în Ţepeş un domnitor ortodox şi l-a culpabilizat de numeroasele crime pe care acesta le-ar fi săvârşit: trageri în ţeapă, ucideri de femei, de prunci. Lucruri care contrazic alte povestiri despre Vlad Ţepeş”.

Raportul lui Nicolae de Modrussa trebuie privit însă și prin prisma intereselor politice ale Papalității. Pentru a justifica eșecul cruciadei și a valida arestarea ordonată de Matei Corvin, trimișii catolici aveau tot interesul să îl demonizeze pe voievodul ortodox, transformându-l într-un țap ispășitor.

Conflictul este confirmat independent și de surse externe. Cronicarul turc din secolul XVI, Sa’adeddin Mehmed, nota despre momentul 1462: „Pe când oastea islamică nu-şi potolise încă setea, s-a văzut o ceată numeroasă de oşteni ghiauri. Deoarece Vlad Ţepeş se afla în duşmănie veche cu domnul Moldovei, acesta socotind sosirea victorioasă a sultanului un bun prilej, se pregătise să devasteze Ţara Românească. De aceea, aflând aceasta, el (Vlad Ţepes, n.n.) a trimis ceata aceea de nelegiuiţi ca să oprească trecerea moldoveanului”.

La rândul său, istoricul bizantin Laonikos Chalkokondylas (Laonic Chalcocondil) arată în expunerile sale că turcii și moldovenii au decis „să împresoare orasul asa numit Chilia, al lui Vlad de la gura fluviului”. Controlul asupra gurilor Dunării și, implicit, a comerțului în zonă făcea din asediul Chiliei din iunie 1462 punctul culminant al acestui conflict strategic.

Realpolitik și eliberarea

După conflictul deschis, în noiembrie 1462, Vlad Țepeș a fost arestat sub acuzația de trădare. A urmat o perioadă lungă de captivitate: a fost încarcerat la Vișegrad vreme de 12 ani, fiind silit apoi să locuiască aproape 2 ani la Buda, cu domiciliu forțat.

În final, pragmatismul geopolitic a primat în fața animozităților personale. Presiunile turcești tot mai mari asupra teritoriilor de la nord de Dunăre au forțat o reconfigurare a alianțelor. Voievodul moldovean a intervenit personal pe lângă Matei Corvin, iar în anul 1475 Vlad Țepeș a fost eliberat, reluându-și locul pe tabla de șah a Europei de Est.

Așadar, dușmănia temporară dintre domnul Munteniei și voievodul Moldovei rămâne o lecție clară de supraviețuire medievală. Când amenințarea otomană a devenit copleșitoare, pragmatismul a învins orgoliile, iar cei doi au refăcut alianța care i-a consacrat definitiv în istoria Europei de Est.

Context factual și biografic

Pentru a păstra claritatea cronologică, iată coordonatele celor doi actori centrali ai acestei epoci:

• Vlad Țepeș (1431-1476): cunoscut și ca Dracula sau Vlad Draculea. A fost domn al Munteniei în trei rânduri: 1448, 1456-1462 și 1476.
• Ștefan cel Mare: voievodul a condus Moldova timp de aproape jumătate de secol. Domnia sa s-a întins pe parcursul a 47 de ani, între 1457 și 1504.