După secole în care au fost vânați până aproape de dispariție, castorii nord-americani (Castor canadensis) își fac o revenire spectaculoasă, aducând cu ei beneficii uriașe atât pentru natură, cât și pentru oameni. Acești ingineri naturali ai ecosistemelor demonstrează că pot fi aliați de nădejde în lupta pentru sănătatea și reziliența bazinelor hidrografice.
Conform unui nou studiu publicat în revista Communications Earth & Environment, o echipă de la Universitatea Stanford și Universitatea din Minnesota a dezvoltat o metodă pentru a identifica zonele unde reintroducerea castorilor ar avea cel mai mare impact pozitiv.
„Descoperirile noastre pot ajuta administratorii de terenuri să determine unde activitatea castorilor va aduce cele mai mari beneficii. Le oferim un instrument practic pentru a folosi natura în rezolvarea problemelor legate de apă și climă.”, a explicat autorul principal Luwen Wan, cercetător la Stanford, citat de Phys.org.
Castorul, supereroul neașteptat adus pentru a rezolva criza apei
Deși uneori au o reputație proastă pentru că barajele lor inundă terenuri agricole sau blochează canale de scurgere, construcțiile lor dinamice îi transformă în adevărați supereroi ai managementului apei.
Barajele create de castori formează iazuri răcoroase care stimulează biodiversitatea, purifică apa și pot chiar limita răspândirea incendiilor de vegetație. Adesea, ei construiesc rețele de baraje, creând „complexe de zone umede” care funcționează ca niște rezervoare naturale. Acestea stochează apa dulce pe termen lung și contribuie la refacerea pânzei freatice – un avantaj crucial, mai ales în zonele afectate de secetă, cum ar fi vestul Americii.
„Castorii fac în mod natural multe dintre lucrurile pe care noi, oamenii, încercăm să le realizăm pentru a gestiona coridoarele fluviale. Oamenii construiesc o structură și speră că va rezista zeci de ani. Castorii, în schimb, construiesc baraje mici, exact unde este nevoie, și gestionează apa într-un mod flexibil.”, afirmă Kate Maher, co-autoare a studiului și profesoară la Universitatea Stanford.
O hartă pentru viitorul castorilor
Pentru a înțelege pe deplin impactul acestor animale, echipa de cercetare a cartografiat peste 80 de complexe de iazuri din Colorado, Wyoming, Montana și Oregon, folosind imagini aeriene de înaltă rezoluție. Deoarece multe baraje sunt prea mici pentru a fi detectate de sateliți, această abordare a oferit detalii fără precedent.
Cercetătorii au corelat dimensiunea iazurilor cu factori precum topografia, vegetația și hidrologia, descoperind, de exemplu, că barajele mai lungi duc la formarea unor iazuri mai mari, ceea ce amplifică beneficiile ecologice, cum ar fi scăderea temperaturilor locale și crearea de habitate pentru pești.
Riscuri, recompense și relocarea inteligentă
Cu toate acestea, reintroducerea castorilor nu este lipsită de provocări. Noile baraje pot reduce temporar debitul apei în aval sau pot crește riscul de inundații pentru comunitățile, culturile și infrastructura din apropiere.
„Există mult entuziasm în jurul reintroducerii castorilor, dar este posibil ca nu toate proiectele să fie potrivite. Este important să înțelegem compromisurile, riscurile și beneficiile.”, avertizează Maher.
Studiul subliniază o soluție cu dublu avantaj: relocarea așa-numiților „castori-problemă” din zonele unde provoacă pagube în bazine hidrografice atent selectate, unde pot maximiza beneficiile naturale. În viitor, cercetătorii plănuiesc să folosească inteligența artificială pentru a crea hărți dinamice de risc, oferind un instrument puternic pentru ecologiști și autorități.
Și în România? Povestea de succes a castorului european
Deși studiul se concentrează pe America de Nord, lecțiile sale sunt universale, iar România are propria sa poveste remarcabilă de revenire. Castorul european (Castor fiber) a dispărut de pe teritoriul țării noastre în anul 1824, din cauza vânătorii excesive.
Printr-un proiect de colaborare dintre Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice (ICAS) și Ministerul Mediului din Germania, între anii 1998 și 2003 a fost reintrodus în România castorul eurasiatic, respectiv 182 de indivizi, pe râurile Olt, Mureș și Ialomița. Acest proces de repopulare a avut succes uriaș, iar specia s-a răspândit natural pe râuri și afluenții acestora și a ocupat tot mai multe teritorii noi. În perioada următoare, între anii 2009 și 2013, cercetările au estimat existența a 1.500 de indivizi, majoritarea pe cursul râului Olt și afluenții acestuia.
Astăzi, populația este în plină expansiune, recolonizând în mod natural numeroase cursuri de apă și aducând aceleași beneficii ecosistemice observate de cercetătorii americani. Revenirea sa este o dovadă vie a modului în care, prin strategii bine gândite, natura poate fi ajutată să se vindece singură.
