Copilul de boier devenit medicul personal al lui Ceaușescu: viaţa lui Theodor Burghele alături de dictator

Spitalul Clinic „Prof. dr. Theodor Burghele” din București este un nume de referință în urologia românească. Însă povestea omului al cărui nume îl poartă este un roman complex, plin de controverse, despre supraviețuire și geniu. Theodor Burghele a fost o somitate medicală mondială, dar și singurul copil de boier ajuns medic personal și om de încredere al lui Nicolae Ceaușescu, un paradox viu al „Epocii de Aur”.

A fost un personaj dual: un descendent de mari moșieri cu „origini nesănătoase” devenit mare demnitar socialist și un om de știință apolitic forțat să navigheze cele mai înalte culmi ale puterii comuniste. Aceasta este povestea lui completă, o cronică a unui om genial cu o poveste demnă de un roman.

Paradoxul unui gigant

Pentru a-l înțelege pe Theodor Burghele, trebuie să abandonăm etichetele simple. Cel mai bine l-a descris poate chiar unul dintre discipolii săi, renumitul profesor Eugeniu Proca.

Mărturia sa, lăsată în „Tratat de chirurgie” (1980), este o fereastră directă către sufletul acestui om complex: „Profesorul Burghele rămâne unul dintre marii chirurgi ai ţării noastre, dominator şi vulcanic, diplomat sau agresiv, blând sau feroce, inegalabil ca îndemânare şi emoţie, care şi-a trecut sub tăcere victoriile, lăsând să se creadă că a învăţat mai mult din înfrângeri. Profesorul Burghele a fost, la vremea lui, iubit sau detestat, admirat sau criticat, căutat sau temut, dar niciodată ignorat.”

Aceasta este esența lui: un om al extremelor, imposibil de încadrat, a cărui poveste oglindește contradicțiile unei întregi epoci.

Theodor Burghele: un tânăr medic eminent dintr-o familie boierească

Povestea începe pe 12 februarie 1905, la Iași. Theodor Burghele s-a născut într-o lume pe care comunismul avea să o radă de pe fața pământului.

• Părinții și originea: era fiul inginerului Theodor Burghele și al Fenaretei Stoianovici. Familia sa, consemnată în „Arhondologia Moldovei” a paharnicului Constantin Sion, provenea dintr-un neam de răzeși ridicați la boierie de Alexandru Moruzi, unul dintre înaintași ajungând chiar spătar, un rang boieresc înalt;
• O familie de intelectuali: „Bunicii paterni au fost Nicolae Burghele, cu studii la Dresda şi Berlin, cu moşii în judeţul Vaslui, şi Zoe Cerchez. Pe linia tatălui său, toţi unchii au făcut cariere în armată, diplomaţie şi medicină”, scria medicul Mihail Mihailide. Pe linie maternă, se înrudea cu familii aristocratice ilustre precum Sturdza, Capșa, Diamandi sau Burbure de Wesenbeek.

Tânărul Theodor a urmat tradiția excelenței. După absolvirea liceului cu brio, a urmat Facultatea de Medicină din Iași, iar în 1929 a obținut titlul de doctor în medicină și chirurgie cu teza „Splenomegalia micotică”. Pasionat de urologie, a plecat la specializare la Viena (1930-1931). Talentul său l-a adus în 1937 ca asistent universitar la clinica chirurgicală și urologică a profesorului Nicolae Hortolomei, iar în următorii trei ani, dovedindu-și calitățile, a devenit în 1940 conferențiar la Catedra de Chirurgie a Spitalului Colțea.

Nașterea unei legende medicale: Spitalul Panduri

În anul 1939, în pragul războiului, destinul său ia o turnură aparte. A avut ocazia de a se dedica activităților sale preferate într-un spital pe care putea să-l conducă după propriile principii. În acel an, Guvernul autoriza cumpărarea unei case pe șoseaua Panduri de către Congregația surorilor de caritate „Saint-Vicent de Paul”, care au construit acolo, în anul 1942, un spital caritabil. După 23 august 1944, spitalul este transferat surorilor oblate assompționiste și a preluat numele „Sfântul Iosif”.

Anul 1948 aduce o răscruce. În timp ce regimul comunist îi confisca familiei toate bunurile, Theodor Burghele, cu ajutorul vărului său, ministrul Alexandru Alexandrini, reușește să se transfere de la Colțea și să preia conducerea acestui spital. Aici, și-a construit regatul medical, o instituție etalon căutată de oameni din toată țara.

„În perioada îndelungată în care a condus clinica şi spitalul, de drept până în 1974 şi de fapt până la sfârşitul zilelor sale, în iunie 1977, a realizat următoarele: odată terminate lucrările de construcţie a spitalului, a extins clinica de chirurgie şi urologie; a mărit numărul de paturi, adăugând secţia de urologie bărbaţi de la etajul 2; la scurt timp de la începerea activităţii în clinică, în 1952, a înfiinţat secţia de anestezie-terapie intensivă care, împreună cu secţia similară de la clinica de chirurgie generală din spitalul Colţea, au fost primele secţii de ATI din ţara noastră”, se precizează în „Istoria urologiei românești”.

Profesorul Burghele era un deschizător de drumuri. A creat, în anul 1965, o policlinică de urologie și nefrologie atașată spitalului. La „Panduri”, așa cum era cunoscut, a dezvoltat laboratoare paraclinice, a inițiat o activitate de chirurgie cardiovasculară (întreruptă în 1958) și a format specialiști de marcă (inclusiv în transplant renal), precum Eugen Proca, Mihai Neagoe, Dragoș Momiceanu, Dan Costescu și Cezar Vlad. În 1959, aici s-a efectuat și prima hemodializă din țară.

Datorită importanței sale, a făcut parte din foruri medicale internaționale de prestigiu, precum Academia franceză de medicină, Societatea Internațională de Chirurgie și a fost membru asociat al Academiei de Chirurgie din Paris.

Moșierul pârât de portar la Securitate

Dincolo de meritele științifice, controversa politică îl definește. În anul 1948, medicul Theodor Burghele „a fugit” să se înscrie în Partidul Comunist. O renegare a originilor sau un instinct de supraviețuire? A fost o soluție de compromis, o adaptare a unui om care, spre deosebire de o parte a familiei sale, nu a vrut să fugă din România.

Sub regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej, nu a avut viață ușoară. A fost exclus din Partid din cauza „originilor nesănătoase” și a intrat în vizorul Securității, fiind bănuit de spionaj (un frate fugise în Franța), de legături cu Ambasada Turciei și că ar fi protejat „elementele dușmănoase”. A fost denunțat de surse din spital și chiar de portarul instituției. Atât el, cât și opera sa erau în pericol.

Medicul dictatorului: ascensiunea pe culmile puterii

Șansa lui a fost apropierea de Nicolae Ceaușescu, rivalul lui Dej. Burghele l-a lăudat fățiș pe noul lider și politica sa de deschidere din anii ’60. Competenta sa profesională, alături de laude, i-au deschis porțile socialismului. Ceaușescu i-a apreciat notorietatea și l-a numit medic personal, mai ales că dictatorul suferea de prostată.

„Sub Nicolae Ceauşescu, a cărei politică înşelătoare de liberalizare şi deschidere îl sedusese, lăudând-o în gura mare, a continuat să fie rector, a devenit preşedinte al Academiei, a fost numit ministru, prin Decretul 351/1972, semnat de N. Ceauşescu, apoi, preşedinte al Comisiei naţionale de demografie şi a fost „ales“ membru supleant al CC al PCR”, mai arată dr. Mihailide în articolul său.

Se presupune că a rămas fidel principiilor sale, folosind deschiderea către socialism pentru a profesa, inova și construi. Mărturia chirurgului Nicolae Angelescu confirmă acest mod de operare: „Deși provenea dintr-o familie boierească, în perioada socialistă, datorită capacităților sale, a ocupat o serie de funcții administrative: Rector al U.M.F. București (17 ani); Președinte al Societății Române de Chirurgie și redactor șef al revistei «Chirurgia», ministru al Sănătății și Președinte al Academiei Române, care i-au permis accesul la conducătorii regimului pentru rezolvarea unor probleme de învățământ medical și de asistență medicală, precum: dotarea bibliotecii U.M.F., dotarea unor clinici cu aparatură și instrumentar și protejarea unor medici valoroși care căzuseră în dizgrație, pe unii dintre ei, salvându-i chiar din detenție.”

O moștenire dincolo de politică

Theodor Burghele a murit la 72 de ani, în 1977, în urma unui infarct miocardic. Nu a avut copii. A fost căsătorit cu Evghenia Valentin, o rusoaică ce i-a fost inițial și femeie de serviciu.

Poate cea mai relevantă mărturie despre strategia sa de viață a fost lăsată de profesorul doctor Benone Duțescu, care a consemnat o confidență esențială: „Avea răspunderea faptelor sale. Mi-a făcut odată următoarea confidenţă: «Eu ar trebui să fiu distins nu pentru ce am făcut, ci pentru ce nu am făcut», în sensul că multora din solicitările «de sus» nu le-a dat curs pentru că i s-au părut aberante, antiumane.”

Această mărturie directă arată un om care a navigat un sistem aberant, folosind compromisul ca pe o unealtă pentru a construi și proteja, refuzând în același timp ordinele pe care le considera greșite.