Primul deceniu după Al Doilea Război Mondial a transformat complet și pe neașteptate viața a milioane de români. Trecuți deja prin traumele războiului, aceștia „s-au trezit” într-un alt coșmar, pus la cale de noul regim comunist, coordonat de sovietici și inspirat de stalinism. Numeroase mărturii și documente din acea perioadă oferă informații tulburătoare despre marile transformări prin care avea să treacă România.
Contextul unei țări în genunchi
Imediat după război, România, o țară cu 16-17 milioane de locuitori, se confrunta cu o situație fără precedent. Economia era grav afectată, anii de secetă intensificau problemele, iar singura industrie semnificativă rămânea cea petrolieră.
Un raport CIA din 1957 descria tabloul sumbru: „Sistemul industrial a fost grav afectat de reparațiile grele de război pe care România le făcea Uniunii Sovietice, echipamentele industriale de care avea nevoie erau dificil de obținut, iar inflația ridicată a produs o creștere bruscă a costului de viață.”
Noul regim, obedient față de Moscova, nu doar că a menținut această stare precară, dar a izolat țara de Occident, impunând brutal modelele economice staliniste.
Colectivizarea: războiul împotriva țăranului român
Modelul a fost importat direct din URSS, unde Stalin inițiase colectivizarea forțată încă din anii ’20, cu scopul de a anihila proprietarii privați și de a controla total țărănimea. Logica sa, expusă de istoricul Stephen Kotkin, era lipsită de echivoc: „Stalin spune: suntem comuniști sau nu? O să trăim cu această piață? Am avut revoluție și război civil pentru a produce „culaci” (adică fermieri bogați)?… Sau suntem loiali idealurilor noastre și vom merge înainte cu colectivizarea?”
În România, propaganda a pictat colectivizarea în culori idilice, promițând belșug și fericire. În realitate, a fost un proces de confiscare violentă, demarat în anul 1949. Scopul final, așa cum l-a surprins istoricul Petre Guran, era o inginerie socială radicală: „…dezrădăcinarea țăranului, izgonirea lui la oraș, distrugerea satului ca spațiu comunitar, ca spațiu spiritual… și înlocuirea lui cu moderna formulă de habitat uman, orașul agro industrial… într-un cuvânt omogenizarea perfectă a societății.”
Cei care au refuzat să-și cedeze pământurile, etichetați drept „chiaburi” și „dușmani ai poporului”, au înfruntat o represiune brutală. Revoltele țăranilor au fost înăbușite în sânge de Securitate, Miliție și Jandarmerie.
Dezrădăcinarea fizică: deportările în masă
Paralel cu distrugerea economică a satului, a avut loc o epurare fizică. Zeci de mii de români au fost smulși din casele lor în două operațiuni majore:
- Deportarea etnicilor germani (1945-1950): Peste 70.000 de sași și șvabi au fost urcați în „bou-vagoane” și trimiși în lagăre de muncă din URSS pentru „reconstrucția Uniunii Sovietice”. Mulți nu s-au mai întors;
- Deportarea în Bărăgan (1951): Un raport CIA din 1954 explică logica strategică: golirea unei fâșii de 30 km de-a lungul graniței cu Iugoslavia de orice localnic considerat „periculos”. Operațiunea a vizat circa 60.000 de oameni.
Mărturiile din „Analele Sighet” descriu teroarea din noaptea de Rusalii, 1951: „În acea tristă noapte au năvălit în case de gospodari cufundate în somn ofițeri, subofițeri și soldați de securitate cu armele gata pregătite pentru tragere. Li s-a spus oamenilor să-și ia strictul necesar și să nu creadă vreodată că se vor mai reîntoarce la vetrele lor.”
Aruncați în Câmpia Bărăganului, în „comune speciale” cu nume ca Dropia, Fundata sau Pelicani, au fost lăsați sub cerul liber. Un raport CIA din 1952 compara situația cu Siberia: „Majoritatea deportaților trăiesc în adăposturi săpate în pământul înghețat. În această sălbăticie, combustibilul este aproape imposibil de obținut, iar morțile cauzate de ger sunt evenimente zilnice normale.”
Când supraviețuitorii s-au putut întoarce, după moartea lui Stalin, și-au găsit casele confiscate. Răspunsul autorităților era un zid: „V-ați întors din deportare, mai vreți și casele îndărăt? Sunteți împotriva politicii partidului”. Aproape 2.000 dintre ei nu s-au mai întors niciodată din Bărăgan.
Sovromurile: mecanismul jafului legalizat
Pentru a controla total economia, sovieticii au impus crearea Sovromurilor. Pe hârtie, parteneriate 50-50. În realitate, instrumente de extracție. O notă CIA din 1949 demască înșelăciunea: „Angajamentul legal care stătea la baza sovromurilor a fost cel ca fiecare parte să controleze 50 la sută din companiile create. Însă sovieticii au manipulat capitalul și bunurile de investiții atât de mult încât controlul românesc nu a putut ajunge la 50 de procente.”
Prin cele 17 Sovromuri (Sovromtransport, Sovrompetrol, Sovromlemn, etc.), sovieticii au preluat resursele cheie. Un alt document secret al CIA detalia cinismul operațiunii: costurile explorării pentru noi zăcăminte de petrol erau suportate de statul român, în timp ce „beneficiile descoperirii merg către companiile sovietice”. Prin Sovromcuarțit România a livrat URSS aproape 20.000 de tone de uraniu metal, extras în condiții inumane de deținuți politici.
Teroarea industrializată: rețeaua lagărelor de muncă
Închisorile interbelice fiind neîncăpătoare, regimul a creat o rețea vastă de teroare. Un studiu denumit „Munca forțată în Democrațiile populare”, identifica 96 de lagăre de muncă și închisori pe teritoriul României, prin care au trecut sute de mii de oameni.
Acestea aveau un dublu scop: distrugerea opozanților și un „avans economic” bazat pe sclavie. Proiectul-fanion, Canalul Dunăre-Marea Neagră, a fost justificat ca un „spectacol impresionant al realizărilor industriale”, o copie a proiectelor similare din Rusia. Realitatea era sumbră: „Cei mai mulți dintre deținuți, fie țărani sau intelectuali, erau muncitori necalificați, astfel că eficiența lor era scăzută… Proiectul a fost de asemenea împiedicat de lipsa utilajelor adecvate: rapoartele arătau că mașinile sovietice folosite nu erau adaptabile la condițiile locale.”
În anul 1953, proiectul a fost abandonat ca nefiind „esențial”. Peste 30.000 de oameni suferiseră în zadar. Utilajele au fost dezmembrate și trimise în URSS. În paralel, închisori ca Pitești, Aiud, Gherla și Sighet deveneau sinonime cu tortura și suprimarea elitelor.
Subjugarea spirituală: atacul asupra Bisericii
Un popor nu poate fi controlat pe deplin atâta timp cât credința sa rămâne un refugiu. Regimul a declanșat o persecuție brutală. Sute de preoți, indiferent de confesiune, au fost trimiși în închisori. Conform unei estimări a Vaticanului, doar până în iulie 1949, peste 600 de preoți catolici și membri ai ordinelor religioase fuseseră arestați.
Lovitura cea mai dură a primit-o Biserica Greco-Catolică. În anul 1948, a fost scoasă în afara legii. Cele 1.725 de biserici au fost confiscate, iar cei peste 1.400.000 de credincioși, lăsați fără păstori. Până în noiembrie 1948, circa 600 de preoți greco-catolici erau deja arestați. Acest proces a fost facilitat de Patriarhul Justinian Marina, un personaj controversat, apropiat de Gheorghiu-Dej, a cărui numire a fost considerată de unii providențială, iar de alții, o trădare.
Planurile Cincinale: realizări de hârtie, eșecuri reale
Pe hârtie, planurile cincinale (primul între 1951-1955) promiteau o industrializare rapidă. Sute de mii de țărani au devenit muncitori peste noapte, lucrând la proiecte faimoase ca hidrocentrala de la Bicaz sau noile uzine. Au existat și realizări, precum extinderea electrificării și a căilor ferate.
Însă, în ansamblu, obiectivele nu au fost atinse. Lipsa materiilor prime, absenteismul, costurile ridicate, uneltele rudimentare și accidentele de muncă frecvente au subminat planurile ambițioase. Iar investiții colosale, precum Canalul, s-au dovedit inutile, lăsând în urmă doar suferință și resurse irosite.
Poveștile acestor oameni și mecanismele acestei preluări nu sunt doar tragedii ale trecutului. Ele sunt un avertisment permanent despre cât de fragilă este libertatea.
Bilanțul terorii: cifrele primului deceniu stalinist
| Fenomenul de represiune | Impact direct (cifre estimate) | Consecințe cheie |
| Deportarea în Bărăgan | ~ 60.000 de persoane | Familii smulse din case, lăsate în câmp deschis; mii nu s-au mai întors. |
| Deportarea etnicilor germani | Peste 70.000 de persoane | Trimisi în lagăre de muncă forțată în URSS; mulți au murit în exil. |
| Rețeaua de lagăre de muncă | Sute de mii de deținuți | Muncă forțată în condiții inumane (Canal, mine de uraniu), suprimarea elitelor. |
| Persecuția Bisericii | ~ 600 de preoți arestați (doar greco-catolici, până în 1948) | Desființarea Bisericii Greco-Catolice, confiscarea a peste 1.700 de biserici. |
| Jefuirea prin Sovromuri | ~ 20.000 de tone de uraniu | Sărăcirea sistematică a țării prin controlul total al resurselor cheie. |
