Cum a aranjat Ceaușescu pacea secolului și de ce a făcut „crize de nervi” la final: „Ani la rând a recrutat oameni influenţi care să-l ajute să aducă Premiul Nobel în România”

În data de 25 august 1977, Nicolae Ceaușescu punea în scenă o operațiune de securitate fără precedent la București, menită să protejeze cea mai mare ambiție a vieții sale. Premierul israelian Menahem Begin sosise în România, dar vizita lui era atât de riscantă încât Securitatea a folosit dubluri: Meir Rosenne, consilierul juridic al Ministerului de Externe israelian, a povestit cum el și soția sa l-au văzut pe Begin dispărând într-o direcție, pentru ca imediat un al doilea Begin, îmbrăcat identic și cu aceeași gardă, să apară dintr-o altă direcție.

Meir Rosenne, consilier juridic al Ministerului de Externe israelian, a descris această scenă bizară: „Eu și soția mea (…) l-am văzut pe Begin dispărând în direcția templului. Apoi am văzut deodată, dintr-o altă direcție, un alt Begin îndreptându-se spre noi. Acest al doilea Begin era îmbrăcat exact ca și primul. Și înfățișarea lui era foarte asemănătoare. Era însoțit de același număr de persoane și păzit de același număr de gardieni. Mai târziu am aflat că cei doi Begin plecaseră de la hotel în același timp, urmând două trasee diferite.”

Această desfășurare de forțe diplomatice avea loc într-un context intern tragic: anul 1977 a fost marcat de cutremurul devastator din 4 martie. Contrastul dintre efortul național de reconstrucție și resursele masive (financiare și umane) alocate de Securitate pentru aceste întâlniri „de gală” subliniază prioritatea absolută pe care regimul o acorda prestigiului extern în detrimentul nevoilor populației.

Dincolo de spectacolul dublurilor, Nicolae Ceaușescu urmărea o singură miză: recunoașterea mondială prin Premiul Nobel pentru Pace.

Echilibristica pe „nisipuri mișcătoare”

Această poziție unică a României nu a fost accidentală, ci rezultatul politicii de distanțare față de Moscova, cristalizată prin „Declarația de independență” din aprilie 1964. Aceasta a permis Bucureștiului să devină un canal de comunicare acceptat atât de Occident, cât și de taberele aflate în conflict, transformând România într-un jucător regional indispensabil. Încă de la începutul anilor ’70, România a început să medieze relațiile dintre Israel și statele arabe, aflate în stare de război. Ceaușescu și-a dobândit rapid reputația de mediator, iar eforturile sale i-au crescut semnificativ cota în fața Occidentului.

Strategia lui Ceaușescu era însă un mers periculos pe „nisipuri mișcătoare”, conform istoricului Radu Ioanid. În timp ce se afișa în relații de fraternitate cu lideri precum Hafez al-Assad, Saddam Hussein și Yasser Arafat, pe care îi numea „tovarăși”, Ceaușescu dădea ordine stricte diplomaților români: să păstreze distanța ori de câte ori aceste țări gazdă întreprindeau acțiuni pe care Israelul le-ar fi putut considera agresiuni.

„În încercarea sa de a-şi echilibra angajamentul politic între statele arabe şi Israel, România păşea pe nisipuri mişcătoare. Diverse oficialităţi române, inclusiv Ceauşescu, continuau să se întâlnească cu omologii lor arabi, subliniid relaţiile de fraternitate dintre ţările lor. Hafez al-Assad, Saddam Hussein şi Yasser Arafat erau tovarăşi cu Ceauşescu. În acelaşi timp, diplomaţii români din ţările arabe aveau ordin să păstreze distanţa ori de câte ori ţara-gazdă întreprindea acţiuni pe care Israelul le-ar fi putut considera agresiuni la adresa sa”, a scris istoricul Radu Ioanid, în cartea „Securitatea şi vânzarea evreilor”. 

Întâlnirea secretă din București: cum a făcut Ceaușescu pacea secolului

Momentul de cotitură a fost vizita lui Begin din august 1977. Nicolae Ceaușescu a aranjat o întâlnire paralelă și ultrasecretă între premierul israelian și Said Merei, un reprezentant al Adunării Naționale a Egiptului.

În acea discuție, Begin a subliniat că este dispus să rezolve problema Sinaiului și chiar să negocieze crearea unei entități arabe cu guvern propriu în Gaza și Cisiordania. Said Merei a preluat mesajul pentru a-l transmite președintelui egiptean, Anwar el Sadat.

Întrebarea de foc a lui Sadat

În octombrie 1977, Sadat a sosit și el la București, căutând confirmări. Abba Gefen, ambasadorul Israelului la București, a documentat acest moment crucial: „Sadat a răspuns invitaţiei în octombrie şi, odată sosit, l-a întrebat (…) pe Ceauşescu dacă era absolut sigur că Begin dorea pacea şi era capabil să semneze un acord. Ceauşescu a răspuns afirmativ la ambele întrebări.”

Acest „da” al lui Ceaușescu a dat undă verde istoriei. Imediat, ministrul israelian de externe, Dayan, i-a ordonat lui Meir Rosenne să redacteze proiectul tratatului de pace.

Camp David și marea trădare a orgoliului

Un an mai târziu, pe 17 septembrie 1978, la Casa Albă, Sadat și Begin semnau Acordurile de la Camp David, după 13 zile de negocieri intense asistate de președintele american Jimmy Carter. Unul dintre cele două documente semnate, intitulat „Un cadru pentru încheierea unui tratat de pace între Egipt și Israel”, a condus direct la Tratatul de pace din 1979.

Succesul diplomatic le-a adus lui Sadat și Begin Premiul Nobel pentru Pace în 1978. La București, vestea a declanșat un cutremur. Nicolae Ceaușescu s-a scandalizat că nu a fost inclus pe lista laureaților pentru rolul său de mediator.

Pentru un regim dictatorial obsedat de imagine, Premiul Nobel nu era văzut doar ca o onoare, ci ca o armă de legitimare internă. Într-o perioadă în care privațiunile economice începeau să se simtă, o astfel de distincție internațională ar fi servit drept „dovadă” a geniului politic al conducătorului, oferind un argument moral pentru menținerea controlului absolut.

„Ceaușescu s-a scandalizat că nu a primit Premiul Nobel… Apoi, ani la rând, unul dintre interesele majore a fost să recruteze, prin intermediul CIE, oameni influenți din culise care să-l ajute să aducă premiul în România”, mai notează Radu Ioanid în lucrarea menționată.

Deși Bucureștiul a oferit „logistica” păcii, ca să spunem așa, Nobelul se acordă celor care își asumă riscul politic suprem. În timp ce Sadat și Begin riscau asasinatul (Sadat chiar avea să fie asasinat ulterior din cauza acestui tratat), Ceaușescu a riscat doar resursele logistice și de spionaj.

Deși a pavat drumul către pace, Nicolae Ceaușescu a rămas doar cu „crizele de nervi” și cu o operațiune de spionaj care a încercat, fără succes, să cumpere gloria pe care diplomația nu i-o putuse oferi oficial.