Un colos înalt cât un bloc de două etaje, cu roți mai înalte decât un om și o autonomie de aproape o săptămână cu un singur plin. Nu este o scenă dintr-un film SF, ci realitatea unui proiect românesc ambițios, născut în ultimii ani ai comunismului: gigantul DAC 120 DE.
Aceasta este povestea lui. O istorie despre ingeniozitate, ambiție colosală și, în final, despre un potențial extraordinar lăsat să se stingă în tăcere.
Cum a fabricat România unul dintre cele mai mari camioane din lume: un ordin de la vârf și o ambiție de oțel
Spre sfârșitul anilor ’80, România era un imens șantier. De la Canalul Dunăre-Marea Neagră la exploatările miniere gigantice din Apuseni, nevoia de utilaje tot mai mari și mai puternice era acută. În acest context, Nicolae Ceaușescu a dat un ordin clar: România trebuia să-și construiască propriii săi giganți.
După aproape un deceniu de cercetare și proiectare, la Întreprinderea de Autocamioane din Brașov, visul a prins contur. Inspirat de un model american, Lectra Haul, inginerii români nu au copiat, ci au adaptat și reconfigurat, dând naștere unui colos unic: DAC 120 DE. Numele era un cod: DAC pentru brand, 120 pentru capacitatea în tone și DE pentru sistemul de propulsie Diesel-Electric.
Anatomia unui gigant: mai mult decât o sumă de piese
Cifrele din spatele acestui camion sunt, chiar și astăzi, amețitoare. Era o autobasculantă de carieră proiectată să domine peisajul.
- Greutate: 90 de tone gol, capabil să transporte 120 de tone;
- Dimensiuni: 10 metri lungime și 5,4 metri înălțime;
- Roți: Un diametru uriaș de 3,2 metri;
- Putere: Două motoare electrice, de 520 de cai putere fiecare, alimentate de un generator diesel fabricat la Electroputere Craiova;
- Viteză: 70 km/h (gol) și 55 km/h (încărcat);
- Autonomie: Două rezervoare însumând 3.200 de litri de motorină.
Chiar dacă era un titan industrial, camionul beneficia de dotări surprinzătoare pentru acea vreme, precum servodirecție, servofrână hidraulică și chiar aer condiționat în cabină. Anvelopele speciale, produse de Michelin, costau 10.000 de dolari bucata, iar umflarea uneia singure, cu o instalație de debit mare, dura o jumătate de oră.
„Erau pneuri speciale, fără cameră, care trebuiau să țină cel puțin unul-doi ani de rulaj pe drumuri de carieră. Un astfel de cauciuc n-avea voie să se spargă decât dacă vreun buldoexcavator intra accidental cu cupa în el.”, a spus Adrian Novac, unul dintre proiectanții DAC 120 DE.
Misiune în Australia: cum a uimit DAC 120 DE o lume întreagă
Din cele aproximativ 20 de unități fabricate între 1988 și 1990, cinci au luat calea exportului, ajungând la o mină uriașă din Australia, „Mc Caimy Monster Pilbara”. Aici, giganții românești și-au demonstrat cu adevărat valoarea. Trei camioane DAC, lucrând non-stop, încărcau în doar 24 de ore două garnituri de tren a câte 100 de vagoane, fiecare vagon având 100 de tone.
Performanța era uluitoare, mai ales considerând prețul. Un DAC 120 DE costa circa 300.000 de dolari, de peste trei ori mai puțin decât un utilaj similar produs în Vest.
„Mașinile s-au dus bucăți și au fost remontate la fața locului, în condiții de atelier de mină, nu de uzină. Reasamblarea celor cinci camioane a durat un an, între ’88 şi ’89.”, a mai spus Adrian Novac.
O echipă de specialiști români a rămas permanent în Australia pentru a asigura mentenanța, un testament al seriozității cu care a fost tratat acest proiect.
Un final melancolic: de la glorie la fier vechi
Restul camioanelor au muncit din greu în România. Opt dintre ele au ajuns la uriașa mină de cupru de la Roșia Poieni, trei la cariera de calcar de la Mahmudia, două la Canalul Dunăre–Marea Neagră, și câte unul la mina de banatită din Moldova Nouă și cea de sulf din Călimani. Au funcționat ani buni după 1989, dar, încet-încet, au fost trase pe dreapta.
Întreținerea devenise prohibitiv de scumpă, iar piesele de schimb, odată produse în țară, nu se mai găseau. Giganții au fost cannibalizați pentru piese, până când ultimii dintre ei au rămas doar niște carcase ruginind sub cerul liber.
Astăzi, se zvonește că ultimele rămășițe ale acestor coloși mai pot fi văzute, abandonate, pe lângă fosta exploatare minieră de la Roșia Poieni. Adrian Novac povestea că, la o revizie din 2003, un singur camion mai era folosit, în timp ce alte două erau la reparat. O amintire tăcută a zilei în care România construia unii dintre cei mai mari monștri pe roți din lume.
