Cum a fost decapitat spionajul românesc după fuga lui Mihai Pacepa: adevărul despre ofiţerii acoperiţi chemaţi de urgenţă în ţară

În vara anului 1978, Ion Mihai Pacepa, consilierul personal al preşedintelui Nicolae Ceauşescu şi şeful adjunct al Departamentului de Informaţii Externe (DIE), a dispărut în Germania. Gestul său nu a fost doar o dezertare, ci începutul unui proces de „decapitare” fără precedent a serviciilor secrete din România, ale cărui urmări au schimbat cursul istoriei Războiului Rece.

Dincolo de mizele geopolitice, decizia lui Ion Mihai Pacepa de a fugi din țară a avut un declanșator profund uman și profesional: presiunea insuportabilă a cultului personalității și un ordin de asasinat pe care nu l-a putut executa. Generalul primise misiunea de a-l lichida pe Noel Bernard, directorul secției române a Radio Europa Liberă. Realizând că mașinăria paranoică a lui Nicolae Ceaușescu ajunsese într-un punct în care orice eșec — sau chiar un succes prea mare — însemna propria sa eliminare fizică, Pacepa a înțeles că la București nu mai era un arhitect al puterii, ci un martor incomod ce urma să fie șters de pe listă.

Reconstrucția din temelii: de la DIE la CIE

Fuga lui Mihai Pacepa a produs schimbări seismice în spionajul românesc. Departamentul de Informaţii Externe (DIE) s-a refăcut din temelii sub o nouă titulatură: Centrul de Informaţii Externe (CIE).

Consecințele au fost imediate și brutale pentru cei rămași:

• Trecerea în rezervă: ofiţerii subordonaţi lui Pacepa au fost trecuţi în rezervă sau plasaţi în alte unităţi.
• Rechemarea din Occident: majoritatea ofiţerilor sub acoperire diplomatică bănuiţi că erau cunoscuţi de Pacepa au fost rechemaţi de urgenţă în ţară.
• Rahova: toţi generalii din conducerea DIE au fost internaţi în „apartamentele” de la Rahova. Timp de aproximativ două luni, aceștia au fost forțați să încarce sute de file cu propriile declaraţii despre legăturile cu „trădătorul”.

„Fuga lui Ion Mihai Pacepa era, fără îndoială, nu numai o lovitură dată cuplului prezidenţial, dar şi personalului care lucrase în DIE, cu influenţă asupra carierei dar şi a existenţei particulare a acestora”, notează istoricul Liviu Ţăranu.

Purificarea sistemului după fuga lui Mihai Pacepa: vânătoarea de vrăjitoare a lui Tudor Postelnicu

Tudor Postelnicu a preluat sarcina de a schimba cadrele cu funcţii de răspundere din sistemul de spionaj şi contraspionaj. Au fost retrași agenți din locații strategice de pe tot globul:

• America: Ambasada din Washington, consulatele din New York și America Latină;
• Europa: Londra, Paris, Roma și RFG (Republica Federală Germană);
• Asia: Japonia.

Epurările au lovit chiar și la vârful ministerului. Teodor Coman, ministrul de Interne, a fost destituit şi „exilat” politic ca prim-secretar la Vâlcea.

Destine frânte: umilința generalilor și noile figuri de putere

Paranoia regimului a produs permutări absurde, degradând elitele securității la funcții umilitoare:

1. Nicolae Doicaru: fostul şef al DIE a fost destituit din funcţia de ministru al Turismului şi trimis director la un IAS (Întreprindere Agricolă de Stat) în apropierea Bucureştiului;
2. Grigore Răduică: generalul şi ministrul adjunct de Interne a fost trecut într-o funcţie pur administrativă;
3. Eugen Luchian: general şi apropiat al lui Mihai Pacepa, a fost arestat, judecat şi condamnat la 8 ani de închisoare pentru deţinere de documente secrete;
4. Gheorghe Toader: prieten şi colaborator al lui Pacepa, a fost retrogradat şi trimis director adjunct la Arhivele Statului, în cadrul serviciului de restaurare a documentelor.

În acest vid de putere, la conducerea spionajului a fost numit Romus Dima, fostul secretar cu probleme de propagandă al Capitalei, având grad de ministru adjunct. Singurii care au rămas în structurile de comandă au fost generalii Gheorghe Manea (șeful „ilegalilor”) și Gheorghe Marcu (responsabil de controversatul comerț cu sași și evrei).

Această rotație a cadrelor — de la spionaj la propagandă sau agricultură — reprezintă un studiu de caz în auto-sabotajul instituțional. Din punct de vedere profesional, decapitarea DIE nu a eliminat doar „oamenii lui Pacepa”, ci a șters memoria instituțională a serviciului. Înlocuirea experților de carieră cu activiști de partid precum Romus Dima a transformat CIE dintr-un serviciu de elită într-un instrument de control intern, lăsând România „oarbă” în fața mișcărilor diplomatice cruciale din anii ’80. Este dovada supremă că, într-un regim totalitar, loialitatea politică primează întotdeauna în fața competenței tehnice, chiar și cu prețul securității naționale. Lucru neînțeles nici în prezent de către cei aflați la putere.

Anatomia unui trădător: cine a fost cu adevărat Ion Mihai Pacepa?

Născut la Bucureşti pe 28 octombrie 1928, Pacepa a avut o origine socială marcată de tensiuni politice. Tatăl său, un tinichigiu auto de origine cehă, fusese exclus din partid pentru „atitudine nejustă faţă de muncitori”, în timp ce mama sa era casnică.

Ascensiunea sa a fost fulminantă:

• Educație și debut: a urmat Facultatea de Chimie Industrială din Bucureşti. La recomandarea UTM, a fost încadrat în Securitate în 1951 ca sublocotenent, chiar înainte de absolvire;
• Misiuni cheie: a activat în Direcţia a IV-a (Contrasabotaj), remarcându-se în misiunile de la Canalul Dunăre-Marea Neagră;
• Ascensiunea în DIE: pe 1 ianuarie 1956 este numit în Direcţia 1. Între 1956 şi 1959 deţine funcţia de şef al rezidenţei de spionaj în RFG (șef adjunct al grupului operativ din cadrul Agenţiei Comerciale Române);
• Vârful ierarhiei: rechemat în ţară, conduce Serviciul 3 (Germania, Austria, ţări nordice). Devine colonel în 1963, general-maior în 1967 și secretar de stat în 1972. În anul 1974 este avansat general-locotenent, preluând de la Nicolae Pleşiţă funcţia de secretar general al Internelor.

Condamnarea, „Șacalul” și impactul global

Pentru Nicolae Ceauşescu, Pacepa a devenit o obsesie mortală. I-au fost retrase toate distincţiile şi a fost condamnat la moarte pentru înaltă trădare. Dictatorul l-a angajat pe teroristul Carlos Ilici Ramirez (Șacalul) pentru a-l elimina, însă generalul a rămas de negăsit. Legenda spune că acesta a recurs la trei operaţii estetice pentru a-şi schimba fizionomia.

Abia după 10 ani, printr-un decret surprinzător, Ceauşescu i-a comutat pedeapsa de moarte în închisoare pe viaţă.

Impactul său a fost însă colosal. Arnaud de Borchgrave, jurnalist american şi autoritate în materie de defectori, nota că cinci foşti şefi ai CIA l-au considerat pe Pacepa un element cheie în căderea comunismului. Chiar și succesorul său, Nicolae Pleşiţă, care a preluat conducerea CIE în 1980, recunoştea adevărul amar: daunele provocate de paranoia lui Ceauşescu şi de comisia lui Postelnicu au fost mult mai mari decât cele provocate direct de fuga lui Pacepa.

Privit prin prisma arhivelor CNSAS și a mărturiilor ulterioare, „fuga lui Mihai Pacepa” rămâne cel mai mare test de stres din istoria spionajului românesc. Lecția sa pentru istoricul modern nu este doar despre trădare sau spionaj, ci despre fragilitatea sistemelor bazate pe frică. Faptul că un singur om a putut genera o reacție în lanț care a trimis generali la prășit și miniștri în exil local demonstrează că regimul Ceaușescu era deja în pragul colapsului inevitabil cu un deceniu înainte de 1989. Pentru noi, această cronică servește drept avertisment asupra modului în care paranoia administrativă poate distruge o infrastructură de informații mai eficient decât orice atac extern.