Cum a fost trădat Tudor Vladimirescu de propriii oameni, având parte de un sfârșit brutal

În toiul nopții de 27 spre 28 mai 1821, Tudor Vladimirescu nu a fost învins de o armată otomană. A fost răpit, torturat și ucis de oamenii care ar fi trebuit să-l urmeze, la ordinul unui aliat de conjunctură.

Cum s-a ajuns ca eroul care a ridicat o țară în picioare să fie vândut de propriii săi comandanți? Răspunsul nu stă în cronici de război, ci într-o serie de decizii fatale, fugi la adăpost și o întâlnire tensionată la o cișmea din București.

Ora adevărului: abandonat de toți

Totul a început cu un trăsnet. La 23 februarie 1821, vestea că Țarul Rusiei dezavuează atât mișcarea lui Tudor, cât și pe cea a lui Alexandru Ipsilanti, liderul Eteriei, a căzut peste Principate. Fără sprijinul rus, castelul de cărți al revoluției părea gata să se prăbușească.

Primii care au cedat au fost marii boieri, triumviratul Brâncoveanu-Ghica-Văcărescu. Cei care îl încurajaseră pe Tudor să ridice poporul au fugit la Brașov, lăsându-l singur în fața furtunii.

Istoricul Florin Constantiniu surprinde perfect acest moment critic în lucrarea „O istorie sinceră a poporului român”: „Cei care îndrumaseră pe Tudor să ridice poporul la arme au fugit la Brașov, lăsându-l pe conducătorul «Adunării norodului» fără ghidajul politic pe care și-l asumaseră.”

Rămas singur, dar stăpân pe situație, Tudor a mărșăluit spre un București părăsit, devenind, așa cum nota un cronicar, „poruncitor țării”. Puterea reală era în mâinile sale.

O alianță fragilă în inima Bucureștiului

Pe 25 martie, Ipsilanti ajunge și el în Capitală, stabilindu-și tabăra la Colentina, în timp ce Tudor era la Cotroceni. Cei doi lideri, ambii în situații disperate, s-au întâlnit pe 30 martie la cișmeaua Mavrogheni, unde astăzi se află Muzeul Țăranului Român.

S-au înțeles asupra unui singur lucru: împărțirea țării. Fiecare păstra ce controla deja:

• Tudor: Oltenia și județele din sudul Munteniei;
• Ipsilanti: Județele de la sub munte.

Era un armistițiu rece. În timp ce Ipsilanti se temea de o reacție dură a Porții, Tudor, mai pragmatic, menținuse canale de comunicare cu pașalele de la Dunăre și negociase cu boierii rămași în București. Acesta juca un joc politic complex; Ipsilanti voia doar o armată.

Sentința semnată: disciplină versus ambiție

Relațiile s-au deteriorat rapid. Ipsilanti visa să preia pandurii lui Tudor și să fugă spre Grecia. Planul lui Tudor era diferit: o retragere strategică în fortăreața naturală a Olteniei, pentru a rezista și a negocia de pe poziții de forță.

Conflictul a explodat din cauza unei chestiuni de principiu. Așa cum notează istoricul Barbara Jelavich, Tudor „îi înstrăinase pe unii dintre comandanții săi atunci când executase câțiva ofițeri panduri pentru jaf”.

Aici se conturează tragedia lui Tudor ca lider. Decizia sa de a impune o disciplină de fier, executând ofițeri pentru jaf, este semnul unui comandant modern, care înțelegea că o armată de eliberare nu poate fi o hoardă de prădători. Însă, tocmai acest act de principiu, menit să construiască un stat, i-a oferit lui Ipsilanti pretextul perfect. Tudor Vladimirescu a ales corectitudinea în detrimentul popularității facile, o decizie care, într-un context plin de oportuniști, s-a dovedit a fi fatală.

Această decizie, menită să impună o disciplină de fier, a creat fisura de care Ipsilanti avea nevoie. A găsit comandanți nemulțumiți, dispuși să-și trădeze liderul.

Este esențial să înțelegem că acești „comandanți nemulțumiți” nu erau neapărat monștri. Erau, cel mai probabil, oameni prinși între ciocan și nicovală: pe de o parte, un lider exigent care nu tolera abaterile și, pe de alta, promisiunile lui Ipsilanti într-un context în care sprijinul extern dispăruse. Trădarea lor, deși condamnabilă, a fost alimentată de un amestec toxic de frică pentru propria viață, resentimente personale și oportunism. Ipsilanti nu a creat fisura, ci doar a exploatat-o cu cinism.

Cum a fost trădat Tudor Vladimirescu

Profitând de această „disidență”, oamenii lui Ipsilanti l-au răpit pe Tudor Vladimirescu. A fost dus la Târgoviște, judecat sumar, torturat și executat într-un mod barbar. Eroul a murit în mâinile „aliaților” săi, nu ale turcilor.

Zece zile mai târziu, armata eteristă, lipsită de geniul militar al lui Tudor Vladimirescu, a fost zdrobită de otomani la Drăgășani. Laș, Ipsilanti și-a părăsit oamenii în timpul luptei și a fugit în Transilvania, unde a fost arestat de austrieci. Și-a petrecut ultimii șapte ani din viață în închisoare.

Moștenirea paradoxală a unui eșec

Deși revoluția sa a fost înfrântă și liderul ucis, jertfa lui Tudor Vladimirescu nu a fost în zadar. Consecințele actului său de curaj au schimbat fundamental destinul Țărilor Române:

1. Sfârșitul domniilor fanariote: Poarta, speriată de amploarea mișcării, a reinstaurat domniile pământene în anul 1822;
2. Deschiderea spre modernizare: Acest moment a deschis larg drumul spre reforme, modernizare și, în final, independență.

Astfel, istoria ne oferă cel mai dureros paradox. Revoluția lui Tudor Vladimirescu a fost, tehnic, un eșec zdrobitor. Liderul a fost ucis mișelește, iar armata sa risipită. Și totuși, unda de șoc a acestui eșec a fost atât de puternică, încât a forțat Imperiul Otoman să facă exact ceea ce Tudor își dorea: să pună capăt unui secol de domnii fanariote. Fără sacrificiul său, rezultat direct al unei trădări, semințele pentru Unirea de la 1859 și Independența de la 1877 poate nu ar fi fost niciodată sădite. Tudor Vladimirescu a pierdut bătălia pentru propria viață, dar a câștigat, post-mortem, războiul pentru viitorul României.