Cum sună o poezie scrisă de Nicolae Ceaușescu și ce greșeli are?

Printre ciudățeniile rămase în arhivele comunismului se numără și un document neașteptat: o poezie scrisă de Nicolae Ceaușescu. Unii, în alte vremuri, ar fi văzut în ea „dovada unei multilateralități geniale”, așa cum sunau formulele propagandistice ale epocii.

Poezia, fără titlu și fără semnătură, are cinci strofe și conține un singur semn de punctuație: un punct, plasat la finalul primei strofe. Restul curge fără oprire, fără virgule sau alte semne de separare. Scrisul, stilul și contextul arhivistic indică fără îndoială că este creația fostului lider comunist care a condus România dictatorial timp de aproape un sfert de secol.

Dictatorul cu condei

Imediat după ce a preluat puterea, Ceaușescu a cerut ca toate notițele pe care le făcea la reuniuni să fie păstrate și dactilografiate. În timp ce alții vorbeau conform scenariului prestabilit, el nota în carnețel „puncte de atins” în „concluzii”, făcea calcule de plan, costuri și producție sau scria propoziții disparate. Acestea din urmă aveau să fie ulterior prezentate drept „cugetări” – expresii ale unei „gândiri revoluționare”.^[sursa]

Poezia sa nu respectă nici ortografia, nici punctuația – ceea ce nu surprinde, având în vedere lacunele educației sale de bază. Literele sunt adesea incomplete, pasaje întregi devin greu de descifrat, după cum reiese și din facsimilele documentului original.

Mai mult, scrierea pare să fi fost făcută în două etape. Primele trei strofe sunt scrise cu cerneală mai deschisă, iar ulterior, cu o altă nuanță, Ceaușescu corectează o parte din textul inițial și adaugă două strofe noi.

Poet cu voie de la partid

Aptitudinile literare sunt, în mod clar, inexistente. Dar dacă textul ar fi fost predat „tovarășilor” de la propagandă, cu siguranță ar fi fost publicat. Cu câteva retușuri, n-ar fi sunat foarte diferit de creațiile „angajante” ale unor poeți ai vremii. Să nu uităm că Ceaușescu avea deja experiență în adaptarea de versuri: a rescris imnul „Trei culori” pentru a-l transforma într-un cântec de mobilizare națională.

Tovarășul filosof

În același carnețel cu poezia, Ceaușescu a notat și reflecții personale – în realitate, lozinci – despre „arta revoluționară” și „umanismul socialist”. Aceste texte au fost și ele dactilografiate ulterior. Iată câteva exemple:

• „Umanismul nu este o noțiune abstractă. El capătă diferite înțelesuri, corespunzător etapelor istorico-sociale de dezvoltare.”
• „Fericirea personală nu se poate realiza ignorând bunăstarea și fericirea generală.”
• „Literatura și arta realist-revoluționară trebuie să prezinte realitățile în contextul social-istoric, și în același timp, în perspectiva transformării continue a vieții.”
• „A fi revoluționar în artă înseamnă să creezi o artă realist-revoluționară, cu rol activ în transformarea societății și a omului.”

Prin astfel de afirmații, repetate obsesiv în discursurile publice, Nicolae Ceaușescu și-a construit imaginea de „gânditor revoluționar”. Așa își vedea și filosofia: un instrument politic, nu o disciplină academică.

În anii ’70, chiar a intenționat să desființeze specializarea „filosofie” din învățământul universitar. Considera că nu pot exista două filosofii: una de partid și alta de stat. A fost însă convins să renunțe, fiind avertizat că o astfel de decizie ar putea atrage reacții negative internaționale. Filosofia a rămas în planul de învățământ, dar începând cu 1976 a fost comasată cu istoria. Timp de 13 ani, secția „filosofie-istorie” a avut alocate doar 75 de locuri pe an, distribuite între București, Cluj-Napoca și Iași.

Limbajul redus al puterii absolute

Un ultim detaliu interesant: vocabularul activ al lui Ceaușescu. Aplicând o analiză de conținut pe discursurile sale, cercetătorii au ajuns la concluzia că liderul comunist folosea în mod frecvent doar 450-500 de cuvinte.

Într-un capitol din volumul Psihologie politică. Individ, lider, mulțime în regimul comunist (Polirom, Iași, 2001), această concluzie este pusă în context: în limba română, vocabularul activ conține în jur de 120.000-125.000 de cuvinte. Un vorbitor adult folosește, în mod obișnuit, între 4.000 și 5.000. Ceaușescu, însă, se exprima public cu un vocabular de zece ori mai restrâns.

Așa arăta, în cifre și cuvinte, limita discursivă a unui lider care a condus o țară întreagă, dar care a trăit într-o lume construită din lozinci, rime neîndemânatice și gânduri împleticite, puse pe hârtie fără virgulă, dar cu pretenția eternității.

Cum sună o poezie scrisă de Nicolae Ceaușescu

„De vreii să fii nemuritor
Poete scrie pentru ţară
Vers simplu dar cutezător
În el mândria de popor tresară.

Scrie de daci şi de romani
De munţi de râuri şi câmpii
De muncitori şi de ţărani
De cântecul voios de ciocârlii

Scrie de ce ni drag, de ce iubim
De eşti poet şi de partid să scrii
Prin el în ţară liber azi trăim
Scrie cât mai frumos aşa cum ştii

Să scrii că noi muncim din greu
Că totul nu-i aşa cum vrem
Dar mergem înainte tot mereu
Noi făurim uniţi tot ce avem

În tricolor avem simbol deplin
Albastru cer cu stele şi senin
Galben din holdele bogate aurii
Roşu ca sângele vărsat în bătălii”