De ce a fost Ioana d’Arc arsă pe rug?

Eretică, escroacă, vrăjitoare, travestită – o avalanșă de acuzații s-a abătut asupra eroinei și, ulterior, sfintei Franței, Ioana d’Arc. Când englezii au trimis-o pe rug în piața din Rouen, la 30 mai 1431, nu doar că au curmat brutal viața unei tinere de 19 ani, ci, paradoxal, au zămislit o legendă. Actul lor a transformat-o pe Ioana într-un simbol nepieritor al cauzei franceze, o lumină călăuzitoare în întunecatul și sângerosul Război de o Sută de Ani.

Născută într-o familie de țărani dintr-un modest sat francez, această fată analfabetă a pășit pe scena istoriei mărturisind că, încă de la vârsta de 13 ani, auzea voci divine și avea viziuni ale Arhanghelului Mihail, Sfintei Ecaterina din Alexandria și Sfintei Margareta a Antiohiei. Mesajul lor, susținea ea, era clar și imperativ: să-l ajute pe Carol al VII-lea, moștenitorul fragilului tron al Franței, să fie încoronat drept rege legitim.

Cu o convingere ce părea să izvorască dintr-o altă lume, Ioana d’Arc l-a convins pe Delfinul Carol să-i încredințeze oastea. Îmbrăcată în armură bărbătească – un gest șocant pentru epocă – a condus cu un curaj uluitor eliberarea orașului Orleans, asediat de englezi. Au urmat și alte victorii răsunătoare, iar visul ei s-a împlinit: Carol al VII-lea a fost încoronat la Reims. Însă steaua Ioanei a început să pălească.^[sursa]

Ioana d’Arc a căzut prizonieră

O serie de decizii neinspirate, culminând cu eșecul eliberării Parisului, i-au erodat aura de invincibilitate. La 23 mai 1430, a căzut prizonieră în mâinile burgunzilor, aliați ai englezilor. A urmat mai bine de un an de captivitate chinuitoare și un proces rămas celebru, în care i s-au adus acuzații cumplite: erezie, vrăjitorie și, nu în ultimul rând, încălcarea legii divine prin sfidarea de a purta veșminte bărbătești.

În momentul începerii procesului, la 9 ianuarie 1431, faima Ioanei atinsese cote nemaiîntâlnite, după cum subliniază istoricul Helen Castor în lucrarea sa „Joan of Arc: A History”. Castor citează chiar din deschiderea procesului: „În multe locuri a devenit notoriu faptul că această femeie, ignorând complet ceea ce este onorabil la sexul feminin, încălcând limitele modestiei și uitând de orice decență feminină, a îmbrăcat în mod rușinos hainele sexului masculin, o monstruozitate izbitoare și josnică. Și mai mult, prezumția ei a mers atât de departe încât a îndrăznit să facă, să spună și să răspândească multe lucruri dincolo și contrar credinței catolice și dăunătoare articolelor credinței sale ortodoxe.”

Logica acuzatorilor era implacabilă: „Dacă vinovăția ei ar fi stabilită, iar ea ar rămâne nepocăită. Biserica nu ar avea de ales decât să o abandoneze brațului secular, care ar condamna-o să moară în flăcări purificatoare.”, a mai spus Helen Castor.

Un proces ce a captivat lumea medievală

Poate niciun alt eveniment din Evul Mediu nu a stârnit o asemenea senzație internațională, argumentează Daniel Hobbins în cartea sa „Procesul Ioanei d’Arc”. Fascinația era palpabilă. „Atâtea minuni a făcut, încât nu doar Franța, ci fiecare regat creștin a rămas uimit.”, a consemnat teologul german Johannes Nider.

Conform transcrierilor meticuloase ale procesului, Ioana d’Arc a fost interogată obsesiv nu doar în legătură cu vocile pe care pretindea că le aude, ci și cu privire la alegerea sa vestimentară. Răspunsurile ei, deși simple, purtau amprenta unei logici pragmatice și a unei demnități neclintite: „Este atât mai frumos și mai potrivit să te îmbraci astfel când ești înconjurată de bărbați, decât să porți haine de femeie,” le-a replicat ea judecătorilor. A adăugat apoi, cu o vulnerabilitate ce trăda suferința îndurată: „Cât timp am fost în închisoare, englezii m-au molestat când eram îmbrăcată ca o femeie. (Plânge.) Am făcut asta pentru a-mi apăra modestia.”

Pe parcursul procesului, așa cum notează și Universitatea St. Mary, Ioana a fost supusă la șase examinări publice și nouă private. Acestea au culminat cu formularea celor 12 Articole de Acuzare, care reiterau ca principale capete de acuzare purtarea hainelor bărbătești și pretinsele revelații divine. Oficialii Bisericii au găsit-o vinovată, dar i-au oferit o ultimă șansă: pocăința, în schimbul salvării vieții.

Procesul în sine, a explicat Hobbins, a fost o procedură ecleziastică riguros reglementată de dreptul canonic – o veritabilă anchetă de erezie, desfășurată sub forma unei inchiziții. „Ioana d’Arc a fost judecată ca eretică nu pentru că era femeie, deși acest factor a jucat un rol important, nici pentru că auzea voci, ci pentru că auzea voci care îi spuneau să îi atace pe englezi”, a scris Hobbins.

Miza era uriașă. „Ioana credea că Dumnezeu îi favoriza pe francezi: Dumnezeu era de partea ei… Atât timp cât ea a insistat… că vocile ei erau sfinți care îi spuneau să îi atace pe englezi, era condamnată.” Hobbins a adaugat, tranșant, că motivația profundă a procesului a fost una politică, întrucât afirmațiile Ioanei aveau implicații politice directe. „Dacă ar fi fost adevărate”, argumentează el, „ele ar fi invalidat pretenția englezilor de a domni legitim în Franța. Desigur, demascarea Ioanei ca fraudă sau ca persoană amăgită de spirite rele ar fi afectat și legitimitatea lui Carol al VII-lea.”

De la rug la nemurire

Pe 24 mai 1430, într-un moment de aparentă slăbiciune sau poate de strategie disperată, Ioana d’Arc a semnat o abjurare. Cu condiția să renunțe la veșmintele bărbătești, sentința la moarte i-a fost comutată în închisoare pe viață. Însă libertatea interioară a Ioanei nu putea fi îngrădită. Patru zile mai târziu, a declarat că vocile divine i-au vorbit din nou și a fost găsită, sfidător, îmbrăcată iar în haine bărbătești. Pentru cei 27 de judecători, gestul a fost proba supremă: Ioana era o eretică recidivistă.

Sentința lor finală, așa cum o traduce Hobbin, a fost necruțătoare: „Ori de câte ori otrava mortală a ereziei infectează un membru al Bisericii, care este apoi transformat într-un membru al Satanei, trebuie să se acorde cea mai mare atenție pentru a împiedica contagiunea bolii să se răspândească în alte părți ale trupului mistic al lui Hristos.”

Judecătorii au continuat, enumerând capetele de acuzare: „Noi spunem și hotărâm că ți-ai imaginat în mod fals revelații și apariții divine, că ești o ispititoare pernicioasă, prezumțioasă, credulă, pripită, superstițioasă, o falsă profetesă, o blasfemiatoare împotriva lui Dumnezeu și a sfinților Săi, disprețuitoare a lui Dumnezeu în sacramentele Sale, o transgresoare a legii divine, a doctrinei sacre și a decretelor ecleziastice; că ești sedicioasă, crudă, apostată, schismatică, îndepărtându-te în multe feluri de credința noastră; și că, în aceste feluri, ai păcătuit cu imprudență împotriva lui Dumnezeu și a Bisericii Sale.”

Astfel, la 30 mai 1431, în piața din Rouen, Ioana d’Arc a fost arsă pe rug.

Războiul de o Sută de Ani avea să mai dureze însă până în anul 1453, când francezii au reușit, în cele din urmă, să-i alunge pe invadatorii englezi. Într-o întorsătură ironică a sorții, în anul 1450, la ordinul aceluiași Carol al VII-lea pe care Ioana d’Arc îl ajutase să urce pe tron, a fost inițiat un proces de reabilitare care a anulat verdictul de vinovăție. Legenda Ioanei a continuat să crească, culminând în 1909 cu beatificarea sa în celebra catedrală Notre Dame din Paris de către Papa Pius al X-lea. În anul 1920, Papa Benedict al XV-lea a canonizat-o, ridicând-o la rangul de sfântă.

„Unii cercetători au respins procesul Ioanei ca o parodie de justiție.”, a scris Hobbins, reflectând asupra controverselor care încă înconjoară judecata ei. „Judecătorul, Pierre Cauchon, a fost denunțat ca o unealtă a englezilor, dispus să o sacrifice pe Ioana pentru a-și promova propria carieră.” Astfel, destinul Ioanei d’Arc rămâne o poveste complexă despre credință, curaj, trădare și despre modul în care istoria, adesea, rescrie verdictele umane.