Am găsit mii de exoplanete, dar niciun sistem nu seamănă cu sistemul nostru nostru solar. Să vedem de ce nu a fost descoperit încă un sistem solar similar cu cel în care ne aflăm.
În astronomie, Principiul Copernican este o idee fundamentală: Pământul și omenirea nu ocupă un loc special sau privilegiat în Univers. Totuși, când privim la propriul nostru Sistem Solar și apoi la miile de alte sisteme stelare descoperite în galaxie, apare o problemă uriașă: nu există nimic care să semene, nici măcar vag, cu „acasă”.
La prima vedere, Sistemul Solar pare un model de organizare: un Soare galben în centru, patru planete stâncoase, o centură de asteroizi, doi giganți gazoși, doi giganți de gheață și, la margini, o centură vastă de obiecte înghețate. Toate sunt învăluite într-un nor sferic și mai rece, de unde provin cometele.
Până acum, astronomii au confirmat peste 5.900 de exoplanete în aproximativ 4.550 de sisteme. Este un număr impresionant, dar aceste câteva mii de stele sunt doar o picătură în oceanul celor 100 de miliarde de stele estimate în Calea Lactee. Așadar, teoretic, Principiul Copernican ar trebui să fie valabil; pur și simplu nu am privit suficient de departe.[sursa]
O galerie de lumi bizare
Dar dacă ignorăm pentru o clipă acest principiu, descoperirile de până acum ne arată o varietate de lumi dramatic diferite de ale noastre. Există planete de lavă și planete-ocean. Există Super-Pământuri și sub-Neptuni, categorii de planete care nici măcar nu au un echivalent în sistemul nostru. Unele planete au densitatea vatei de zahăr, în timp ce altele sunt literalmente sfâșiate de stelele lor.
Însă campionii ciudățeniei sunt „Jupiterii fierbinți” – planete gigantice gazoase care, în loc să orbiteze la distanță, așa cum o face Jupiter al nostru, se rotesc periculos de aproape de steaua lor. Cel mai probabil, acești giganți s-au format la marginea sistemului și au migrat apoi spre interior, distrugând sau expulzând orice planetă mai mică le-a stat în cale.
Acest cataclism nu s-a întâmplat la noi, deși unele teorii sugerează că Jupiter ar fi putut, la începuturi, să se deplaseze și să arunce din sistem o a cincea planetă gigantică, stabilizând astfel orbitele pe care le vedem azi. Se pare că alte sisteme nu au fost la fel de norocoase.
De ce încă nu putem găsi un Sistem Solar similar cu al nostru: problema nu e la ei, e la noi
Statistic vorbind, este imposibil să fim singurii „norocoși” care au obținut un sistem solar stabil dintr-un proces de formare haotic. Motivul real pentru care nu găsim un geamăn al Sistemului Solar este mult mai simplu: nu este deloc ușor să-l detectezi cu tehnologia actuală.
Metodele noastre principale de vânătoare de planete au o limitare fundamentală:
- Metoda tranzitului: Detectează scăderea subtilă a luminozității unei stele atunci când o planetă trece prin fața ei;
- Metoda oscilației: Măsoară „clătinarea” unei stele, cauzată de atracția gravitațională a planetelor care o orbitează.
Ambele metode sunt mult mai eficiente în a găsi planete mari, aflate foarte aproape de steaua lor, deoarece efectele sunt mai pronunțate și se repetă des.
Imaginați-vă o civilizație extraterestră care ne-ar studia Soarele. Chiar și cu telescoape perfecte, pentru a confirma existența lui Jupiter, care are nevoie de aproape 12 ani pentru o orbită, ar trebui să observe sistemul timp de peste 35 de ani (pentru a prinde trei tranzite, standardul de confirmare). Pentru Saturn, ar dura aproape un secol.
Așadar, există o eroare de observație fundamentală în căutarea noastră. Nu vedem sisteme solare ca al nostru pentru că, deocamdată, suntem „orbi” la ele.
Vestea bună este că tehnologia avansează rapid. Numărul planetelor de dimensiunea Pământului descoperite este în continuă creștere. Probabil, găsirea unui sistem care să semene cu adevărat cu al nostru nu este o chestiune de dacă, ci de când.
Abonaţi-vă la newsletter folosind butonul de mai jos, pentru a primi - periodic şi gratuit - o notificare pe adresa de email atunci când publicăm articole interesante:
