În august 1944, sub acoperirea haosului care cuprindea Europa, un bărbat cu privire aspră părăsea lagărul de muncă de la Târgu Jiu. După 11 ani de detenție, Gheorghe Gheorghiu-Dej nu era doar un supraviețuitor, ci piesa centrală a unui mecanism de putere ce urma să zdrobească o națiune.
Nu era singur. În spatele lui se afla o cohortă de bărbați și femei care își petrecuseră tinerețea în subteranele ilegalității, transformând celulele de maximă siguranță în laboratoare de inginerie politică. Acești „penali”, cum îi numea regimul interbelic, au devenit arhitecții României anilor ’50, sub atenta supraveghere a Moscovei.
Foștii pușcăriași în fruntea României: 20 de ani de ilegalitate
Rădăcinile acestei ascensiuni se află în anul 1921, anul înființării Partidului Comunist din România. Interzis în 1924, partidul a forțat o întreagă generație de militanți să trăiască în umbră. Timp de două decenii, „stagiatura” de partid nu se făcea în birouri, ci în închisori precum Doftana, Aiud sau Văcărești.
Aici, sub acuzații grave de subminare a statului, viitorii lideri au format legături de nezdruncinat. Închisoarea nu a fost o barieră, ci o școală de cadre unde loialitatea față de sovietici era singura monedă de supraviețuire.
Din punct de vedere sociologic, ceea ce numim astăzi „Diploma de la Doftana” nu a fost doar o metaforă. Închisoarea a funcționat ca un spațiu de filtrare a loialității: izolarea extremă a eliminat „oportuniștii” și a lăsat în urmă un nucleu dur, omogenizat prin traumă comună. Această dinamică explică de ce, odată ajunși la putere, acești lideri au funcționat ca un bloc monolit, fiind imuni la disidența internă timp de decenii.
Gheorghiu-Dej și Tactica Grivița: violența ca fundament
Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901-1965) și-a construit legenda pe un act de o cruzime politică rară. În anul 1933, în timpul grevei de la atelierele Grivița, unde s-au adunat 7.000 de muncitori, Dej a orchestrat o rezistență cinică. Un raport prezentat în anul 1958 Congresului SUA descrie cum muncitorii au fost instruiți să-și pună femeile și copiii în prima linie, la porțile atelierelor, pentru a face intervenția armatei imposibilă fără vărsare de sânge inocent.
„Nu poate fi nicio greşeală despre faptul că Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comunist român, a fost un credincios şi dornic servant al Moscovei. Unealtă a Kremlinului pentru practic întreaga sa viaţă de adult, Gheorghiu Dej a fost, cum ar fi spus un student al Mişcării comuniste, fără îndoială omul în care Comandamentul militar sovietic din România are cea mai mare încredere”, se arăta în raportul din 1958.
Sentința de 12 ani de închisoare l-a purtat pe Dej prin toate marile închisori ale țării: Aiud, Dej, Ocnele Mari, Văcărești, Craiova și, în final, Doftana. Din anul 1940, transferat la Caransebeș, acesta începe să-și consolideze rețeaua, întâlnind-o pe Ana Pauker. Până la evadarea sa din august 1944, Dej devenise, conform rapoartelor americane, „un servant credincios al Moscovei”, omul în care Comandamentul militar sovietic avea încrederea supremă.
Teohari Georgescu: din celulă în fotoliul de Ministru de Interne
Cazul lui Teohari Georgescu reprezintă poate cea mai șocantă „conversie” de statut din istoria postbelică. Fost tipograf și militant de temut al ilegalismului comunist, Georgescu a cunoscut rigorile închisorii pentru agitație și subminarea ordinii de stat. Ironia istoriei a făcut ca omul hăituit de Siguranță să devină, imediat după 1944, chiar Ministrul de Interne.
Din această poziție, cel care obținuse „Diploma de la Doftana” a coordonat transformarea aparatului de stat într-o mașinărie de teroare. Georgescu a aplicat împotriva „dușmanilor poporului” exact metodele pe care le studiase din interiorul celulei, fiind responsabil pentru epurările masive și instaurarea regimului fricii care a marcat deceniul al cincilea.
Cazul lui Georgescu ilustrează perfect fenomenul de „transfer de autoritate represivă”. Documentele vremii sugerează că rigoarea cu care acesta a reorganizat Ministerul de Interne a fost o reacție directă la breșele de securitate pe care el însuși le exploatase ca ilegalist. El nu a condus instituția ca un politician, ci ca un „fost inamic” care cunoștea exact unde sunt punctele slabe ale ordinii publice.
Bodnăraș și „Armura” Sovietică: dezertorul cu misiuni speciale
Dacă Dej era simbolul „muncitoresc”, Emil Bodnăraș (1904-1976) era „creierul” militar. Fost ofițer de artilerie, Bodnăraș a comis actul suprem de trădare dezertând în URSS. Condamnat la 10 ani de închisoare în absență, s-a întors în anul 1940 ca agent GRU (Direcția Principală de Informații din URSS).
Arestat la scurt timp, a petrecut doi ani și jumătate în detenție, timp în care a realizat o manevră de o importanță capitală: obținerea cetățeniei sovietice direct din închisoarea de la Brașov.
În anii ’50, din fotoliul de Ministru al Apărării și al Transporturilor, el amintea tuturor filozofia sa de deținut: „A fi sovietic în acei ani era avantajos… un cetățean român care primea cetățenia sovietică este un element cu care nu este recomandabil să te porți brutal.”
Apostol și Chișinevschi: disperarea și ura
Istoria puterii lor este presărată cu episoade de o intensitate psihologică brută. Gheorghe Apostol (1913-2010), viitorul prim-secretar al PCR și, a încercat să se sinucidă în celula de la Doftana după ce gardienii i-au confiscat un ziar clandestin. A supraviețuit, spunea el, datorită intervenției lui Dej, legătură care i-a garantat ascensiunea după 1944. După moartea lui Dej, Apostol a fost principalul contracandidat al lui Nicolae Ceaușescu la funcția de lider al partidului, însă nu a reușit să obțină puterea.
De cealaltă parte, Iosif Chișinevschi (1905-1963) reprezenta latura întunecată a propagandei. Un raport CIA din 1952 îl descria succint: „Chișinevschi îi ura pe români și dorea răzbunare”. Trecut prin Doftana și școlit la Moscova, acesta a devenit legătura vitală cu Cominternul, unii istorici amintind de o condamnare de 25 de ani primită în 1941, pedeapsă care i-a alimentat ura viscerală față de statul român. Chișinevschi a fost vicepreședinte al Consiliului de Miniștri al României și membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român.
Este esențial să înțelegem că aceste profiluri psihologice, precum cel al lui Chișinevschi, nu erau accidentale. Moscova a preferat în poziții-cheie de propagandă lideri care aveau o relație tensionată sau de detașare față de identitatea națională a țării pe care o guvernau, asigurându-se astfel că ordinele de sovietizare vor fi executate fără scrupule sentimentale.
Ana Pauker: schimbul de „ostatici” politici
Ana Pauker (1893-1960) a fost, poate, cea mai complexă figură a acestui grup. Cu studii de medicină abandonate la Geneva și Moscova, dar cu o instruire de fier la Școala Leninistă a Cominternului, ea a petrecut ani lungi în închisori precum Dumbrăveni sau Râmnicu Sărat.
În anul 1941, destinul ei a fost decis de un troc politic fără precedent: a fost eliberată și expulzată în URSS la schimb cu Ion Codreanu, un erou al Bucovinei arestat de sovietici. Această tranzacție subliniază valoarea pe care Moscova o punea pe cadrele sale „călite” în închisorile românești.
Nicolae Ceaușescu: de la adolescentul deținut la dictatorul absolut
Nicolae Ceaușescu (1918-1989) și-a început „cariera” în celulă la vârsta de 15 ani. În 1933, tânărul ucenic era deja arestat pentru agitație comunistă. Închisoarea a fost singurul mediu în care Ceaușescu s-a format ca adult; acolo a cunoscut-o pe Elena și tot acolo s-a integrat în cercul de protejați ai lui Dej. Eliberarea sa din lagărul de la Târgu Jiu pe 4 august 1944 a marcat începutul unei ascensiuni fulminante care avea să culmineze cu dictatura personală.
În jurul lor, o listă lungă de „absolvenți” ai sistemului carceral completa aparatul de stat: Vasile Luca, Chivu Stoica, Miron Constantinescu sau temutul Gheorghe Pintilie (Pantiușa).
O moștenire a răzbunării
Studiul „Grupului de la Doftana” ne demonstrează că modul în care o elită politică este recrutată îi determină iremediabil stilul de guvernare. Când meritocrația este înlocuită cu „suferința ideologică” și „testul celulei”, instituțiile statului încetează să mai servească cetățeanul, devenind simple instrumente de protecție a grupului.
Acești oameni nu au fost politicieni, ci supraviețuitori radicalizați. Închisoarea nu i-a reabilitat, ci i-a unit sub un jurământ de loialitate față de o putere străină și un sentiment de revanșă față de propria țară. Atunci când elitele unei națiuni sunt recrutate din rândul celor care au cunoscut doar izolarea și violența, guvernarea se transformă inevitabil într-un exercițiu de forță.
