Drama lui George Coşbuc: a sfârşit distrus de pierderea unicului său fiu într-un accident rutier

Pe 8 septembrie 1866 s-a născut George Coșbuc, unul dintre cei mai mari poeți români și membru al Academiei Române.

George Coșbuc a văzut lumina zilei în Hordou, comitatul Bistrița-Năsăud, astăzi localitatea Coșbuc, județul Bistrița-Năsăud. A fost un poet prolific, critic literar, publicist (în revistele „Semănătorul” și „Viața Literară”) și, ocazional, traducător român din Transilvania, realizând traduceri remarcabile precum „Odiseea”, „Eneida” și „Divina Comedie”. În anul 1916, a devenit membru titular al Academiei Române. Printre cele mai renumite poezii ale sale se numără: „Nunta Zamfirei”, „Noi vrem pământ!”, „Trei, Doamne, și toți trei”, „Pașa Hassan” și „Iarna pe uliță”.

Deși uneori catalogat ca un poet ale cărui opere se recitau la serbările școlare sau populare, creația sa îl consacră drept un autor clasic al literaturii române, un om cu un gust literar desăvârșit și un autor canonic, a cărui operă nu lipsește nici astăzi din manualele școlare.^[sursa]

Contribuțiile lui George Coșbuc la literatura română

Coșbuc a desfășurat, de asemenea, o activitate impresionantă de iluminare a țăranilor, fiind un precursor al mișcării poporaniste și un tehnician desăvârșit al prozodiei. Poeziile sale reflectă o gamă foarte variată de picioare metrice și ritmuri, de la cele ale poeziei populare la terza rima.

George Coşbuc oferit o traducere completă a „Divinei Comedii” a lui Dante și a tradus cu măiestrie opere lirice străine, adaptându-le la sufletul și mediul țărănesc românesc. Printre acestea se numără „Eneida” și „Odiseea” (Iliada fiind tradusă de contemporanul său, George Murnu). Coșbuc a introdus și specii ale poeziei orientale, precum gazelul, în literatura română. Aceste realizări, împreună cu simțul său remarcabil al echilibrului și capacitatea de a reliefa partea luminoasă, idilică, a sufletului țăranului român, îl recomandă drept un clasic al literaturii române.

Marea tragedie a lui George Coșbuc

În anul 1895, George Coșbuc s-a căsătorit cu Elena Sfedea, fiica unui mare comerciant. Un an mai târziu, s-a născut Alexandru, unicul copil al familiei, pe care poetul l-a iubit nespus.

La vârsta de 19 ani, Alexandru era student. În august 1915, el și-a vizitat tatăl la Tismana, unde poetul obișnuia să se retragă pentru a crea în liniște. Alexandru fusese chemat la armată și urma să plece la Drobeta Turnu Severin.

Pe 26 august 1915, Alexandru s-a urcat într-un automobil Mercedes Torpedo Benz, împreună cu Ion Alexăndrescu Stâlpeanu, un latifundiar din Teleorman, proprietarul mașinii. Ei intenționau să ajungă la Târgu Jiu. În raza localității Bălești, automobilul a lovit un bolovan mare, s-a răsturnat și a intrat într-o căruță care circula în față. Latifundiarul, care se afla la volan, a murit pe loc.

„Întorcându-se de la Târgu-Jiu împreună cu Alexandru Coșbuc, Alexandrescu accelerează ca să nu-i prindă noaptea pe drum. În raza comunei Bălești, mașina se lovește de un bolovan, în plină viteză, și se răstoarnă. Moșierul moare imediat «cu coșul pieptului zdrobit de volan», Alexandru, «cu craniul fracturat», mai rezistă încă. Țăranii adunați la locul accidentului nu știau decât că tânărul «e prieten al boierului care le călcase găinile în mai multe rânduri». Jandarmul venit la fața locului obține cu mare greutate o căruță, paie și câteva perne pentru transportarea rănitului la Târgu Jiu.

Ajuns în toiul nopții la spital, medicul de gardă e incapabil să întreprindă o intervenție chirurgicală «care poate ar fi salvat viața rănitului». Poetul ajunge la spital abia în zori; băiatul lui murise și se afla la morgă. Foaia de calendar arăta data de miercuri 26 august 1915.”, a arătat Lucian Valea în cartea „Pe urmele lui Coșbuc”.

Versuri pentru fiul pierdut

Nenorocirea l-a devastat pe George Coșbuc. Alexandru a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Tismana. Pe locul unde a avut loc accidentul, Coșbuc a cerut să se ridice o fântână, care a devenit cunoscută sub numele de „Fântâna lui Coșbuc”.

Poetul nu și-a mai revenit niciodată după această tragedie, iar puținele versuri scrise după pierderea fiului exprimă durerea sa profundă.

„Ah, cumva să nu mi-o spuie
Vreun duşman cumplit 
Că băiatul meu azi nu e 
Şi că a murit, 
Că-n schimbarea bruscă-a minţii 
Eu l-aş omorî cu dinţii 
Ca pe-un câne care muşcă 
Pe furiş”

Sfârșitul lui George Coşbuc

După pierderea fiului, Coșbuc a îmbătrânit subit. A refuzat să mai iasă din casă, s-a izolat de prieteni și a încetat să mai scrie.

„Îl zăream ascuns în pălăria lui mare, trasă pe frunte. Își pierduse băiatul, un flăcău. Lovitura fatalității n-a cruțat nici pe tată, nici pe poet.”, scria Tudor Arghezi într-un medalion din „Bilete de papagal” despre drama poetului ajuns o umbră.

După trei ani de chin sufletesc, pe data de 9 mai 1918, George Coșbuc s-a stins din viață în locuința sa din București, în urma unei congestii cerebrale. Avea 51 de ani.