Ecaterina cea Mare: împărăteasa germană care a adus măreție Rusiei

Prințesă germană devenită împărăteasă a Rusiei, Ecaterina cea Mare a fost, fără îndoială, o personalitate monumentală, o forță a naturii care a remodelat destinul unui imperiu și a lăsat o amprentă de neșters pe harta lumii. Domnia sa, întinsă pe mai bine de trei decenii, a fost o epocă de expansiune teritorială uluitoare, de reforme ambițioase și de efervescență culturală, dar și de contradicții profunde, de la fastul curții la realitățile dure ale iobăgiei.

Controversată și adulată în egală măsură, așa cum se cuvine marilor figuri istorice, viața și faptele sale continuă să fascineze și să incite la dezbatere. Cronicile vremii, deși uneori părtinitoare, zugrăveau portretul unei femei „de o inteligență sclipitoare, cu o tenacitate de fier și un nestăpânit apetit pentru viață și putere, cea care a smuls Rusia din inerția feudală, propulsând-o în rândul marilor puteri ale lumii moderne”. Istoria o va consemna drept cea mai de seamă suverană de pe tronul Rusiei.

Ecaterina cea Mare: o femeie germană pe tronul țarilor

Între anii 1762 și 1796, Ecaterina a II-a a deținut o autoritate politică și un control atât de absolut, încât cu greu se poate găsi un echivalent feminin în analele istoriei. Sub sceptrul său, Imperiul Rus a cunoscut o expansiune fără precedent, înglobând teritorii vaste, în timp ce administrația internă era reorganizată după modele occidentale, într-un efort de modernizare și eficientizare.^[sursa]

Adesea etichetată drept o exponentă feminină a „despotismului luminat”, împărăteasa a cultivat imaginea unei protectoare a artelor și științelor, iar generozitatea și actele sale de mecenat au rămas legendare. Pentru mulți istorici, figura sa este indisolubil legată de afirmarea Rusiei ca putere emergentă pe scena europeană. Comparația cu Petru cel Mare, reformatorul radical al Rusiei, a devenit un laitmotiv, iar un contemporan observa cu perspicacitate esența transformărilor succesive: „Dacă Petru cel Mare a făurit omul nou în Rusia, Ecaterina cea Mare a fost cea care i-a insuflat viață și spirit.”

Într-adevăr, Ecaterina a continuat și a desăvârșit, cu o abordare adesea mai graduală și mai subtilă, multe dintre reformele inițiate cu forța de ilustrul său predecesor. Spiritul epocii și interacțiunea culturală complexă erau surprinse cu ironie de prințul Piotr Viazemski în memoriile sale: „Bărbații ruși vor să devină nemți, iar femeile germane vor să-i facă ruși la loc.”

Înainte de a deveni Ecaterina a II-a, atotputernica împărăteasă, era Sophia Frederica Augusta, o prințesă germană născută la 2 mai 1729 în orașul Stettin din Pomerania, Prusia (astăzi Szczecin, Polonia). Provenea din familia lui Christian Augustus, prinț de Anhalt-Zerbst, și a petrecut o copilărie într-o atmosferă austeră, deși animată de discuții elevate și momente de destindere. Tatăl său, un militar riguros și profund religios, comanda un regiment prusac, în timp ce mama sa, prințesa Johanna Elizabeth von Holstein-Gottorp, avea legături de rudenie strânse cu casele regale din Prusia, Danemarca și Suedia.

Deși botezată în rit luteran, la insistențele mamei, tânăra prințesă avea să îmbrățișeze credința ortodoxă cu fervoare și fără regrete după căsătoria cu moștenitorul tronului rus, Petru. Invitația primită în 1744 din partea împărătesei Elizabeta a Rusiei nu era altceva decât preludiul unei alianțe matrimoniale menite să o lege de nepotul acesteia, Marele Duce Petru, viitorul țar Petru al III-lea. Viitorul soț, un văr de gradul doi, era la acea vreme un adolescent imatur și capricios, ale cărui înclinații spre alcool se manifestau deja. Conștientă însă că această căsătorie îi putea deschide porțile către un destin grandios, ambițioasa prințesă germană a acceptat aranjamentul dinastic.

O căsătorie eșuată, dar nu s-a lăsat învinsă

Mariajul celor doi veri s-a dovedit rapid a fi un eșec răsunător din punct de vedere personal, incompatibilitatea dintre ei fiind totală. Cu toate acestea, Ecaterina, dând dovadă de o remarcabilă stăpânire de sine și de o viziune strategică pe termen lung, a ales să păstreze aparențele în fața curții. Își tolera soțul excentric și adesea infantil, urmărindu-și în tăcere și cu o ambiție de neclintit propriile scopuri.

Spre deosebire de Petru, Ecaterina poseda o inteligență ascuțită, o curiozitate intelectuală vibrantă și o voință de fier. Mintea sa analitică și determinarea erau dublate de o sete permanentă de cunoaștere și descoperire. Sosise în Rusia nu doar ca soție a unui moștenitor, ci ca o femeie hotărâtă să-și modeleze propriul destin și pe cel al imperiului adoptiv.

Infidelitățile lui Petru, frecvente și lipsite de discreție, nu au destabilizat-o pe Ecaterina. În loc să se consume în crize de gelozie sau să se declare victimă, ea a ales să răspundă cu aceeași monedă, intrând într-un lung șir de legături amoroase care aveau să marcheze întreaga sa viață. Misterul planează și astăzi asupra paternității copiilor săi. Istoricii ruși continuă să dezbată dacă Petru al III-lea a fost cu adevărat tatăl biologic al Marelui Duce Paul (viitorul țar Paul I) și al fiicei sale, Anna Petrovna (decedată în copilărie). Faptul că primii ani de căsnicie au fost lipsiți de urmași, coroborat cu zvonurile privind posibila sterilitate a lui Petru, a alimentat și mai mult aceste speculații.

Ecaterina a II-a: ambiție, libertinaj și patriotism rus

Printre bărbații care au marcat viața amoroasă a Ecaterinei s-a numărat Serghei Saltîkov, un șambelan chipeș și un cuceritor notoriu al curții imperiale. Se spune că legătura lor ar fi fost chiar încurajată de cercuri influente de la curte, dornice să asigure un moștenitor tronului. Astfel, Paul, cel care avea să-i succeadă Ecaterinei, este considerat de mulți istorici a fi fiul lui Saltîkov. Ulterior, Grigori Orlov, unul dintre artizanii loviturii de stat care a adus-o pe Ecaterina la putere, și viitorul rege al Poloniei, Stanislaw August Poniatowski, i-au dăruit, conform cronicilor, alți copii – un băiat, Alexei Bobrinski (cu Orlov), și o fiică, Anna Petrovna (cu Poniatowski) – a căror existență nu a fost însă niciodată recunoscută oficial de împărăteasă.

Dintre toți acești favoriți, majoritatea provenind din familii nobile și având cariere politice sau militare notabile (Stanislaw Poniatowski, de pildă, a devenit rege al Poloniei în 1764, cu sprijinul Ecaterinei), majoritatea au exercitat o influență considerabilă. O excepție notabilă, prin amploarea și profunzimea impactului său politic și personal, a fost prințul Grigori Potemkin. Considerat marea iubire a Ecaterinei, unii istorici susținând chiar o căsătorie secretă între cei doi, Potemkin a fost un partener de guvernare și un strateg militar de geniu. Șirul favoriților s-a încheiat cu tânărul și ambițiosul Platon Zubov. În ciuda caracterului schimbător al acestor legături, Ecaterina a dat dovadă de o generozitate regală față de toți amanții săi, copleșindu-i cu proprietăți, titluri nobiliare și averi considerabile.

Cu toate acestea, tumultuoasa sa viață personală nu i-a eclipsat niciodată formidabila capacitate de muncă, ambiția politică și setea de putere. Încă din tinerețe, fusese o cititoare pasionată, devorând orice carte îi cădea în mână. Interesul său s-a îndreptat rapid către filozofie, politică și istorie, iar corespondența sa cu marii gânditori ai Iluminismului, precum Voltaire și Diderot, atestă profunzimea preocupărilor sale intelectuale. Poliglotă, Ecaterina stăpânea fluent germana, franceza și rusa, aceasta din urmă devenind limba sufletului său adoptiv.

Atracția sa pentru cultura și civilizația rusă a fost profundă și sinceră. Considerată una dintre cele mai culte și educate suverane ale Rusiei, Ecaterina a devenit un veritabil Mecena, patronând cu generozitate artele, literatura și științele. Sub domnia sa, au apărut primele jurnale de satiră și s-au dezvoltat teatrele de comedie. Pasionată de călătorii, nu a ezitat să exploreze cele mai îndepărtate colțuri ale vastului său imperiu.

Deși de origine germană și crescută în spiritul rigid al luteranismului, împărăteasa a devenit o ferventă adeptă a Bisericii Ortodoxe Ruse și o apărătoare neclintită a intereselor statului rus. Inteligența sa politică nativă și abilitățile diplomatice remarcabile i-au permis să navigheze cu succes prin complexele intrigi de la curte, străduindu-se, cel puțin formal, să mențină un echilibru între facțiunile rivale.

Împărăteasa care se trezea zilnic la ora 5 dimineața

Ca un lider cu interese enciclopedice, Ecaterina se implica personal și simultan într-o multitudine de domenii. Etica sa de muncă era legendară: se trezea în fiecare zi la ora 5 dimineața pentru a se dedica problemelor administrative și corespondenței. În primii ani de domnie, deși nutrea planuri ambițioase pentru politica internă și externă, a acționat cu prudență, concentrându-se pe consolidarea propriei poziții. Conștientă de existența unor cercuri ostile ascensiunii sale și a fiului ei, Paul, împărăteasa a înțeles rapid că sprijinul necondiționat al nobilimii și al armatei era vital pentru supraviețuirea sa politică.

Orientările sale strategice inițiale vizau asigurarea unei perioade de pace, necesară pentru întărirea statului și continuarea reformelor începute de Petru cel Mare. În acest scop, l-a numit pe abilul conte Nikita Panin în funcția de ministru al afacerilor externe.

În jurul anului 1764, simțindu-și poziția suficient de asigurată pe plan extern, împărăteasa a inițiat un amplu program de reforme. Viziunea sa se înscria în curentul „despoților luminați” ai secolului al XVIII-lea – suverani influențați de ideile Iluminismului, convinși că o conducere rațională și înțeleaptă poate aduce prosperitate supușilor. Guvernarea Ecaterinei a urmărit constant creșterea prestigiului Rusiei pe scena internațională și consolidarea încrederii cetățenilor în instituțiile statului.

Printre primele sale măsuri s-a numărat reforma Senatului. Expansiunea teritorială a continuat cu anexarea unor importante teritorii ucrainene și desființarea autonomiei comunităților de cazaci din sudul Ucrainei și de pe Nipru, care, timp de secole, beneficiaseră de autoguvernare, având propriile structuri administrative și lideri (hatmani) aleși conform tradițiilor locale. De asemenea, Ecaterina a inițiat o reformă fundamentală a legislației ruse, convocând o celebră Comisie Legislativă (Nakaz), în încercarea de a moderniza și codifica legile imperiului după model european, deși rezultatele practice imediate ale acestei comisii au fost limitate.

Contextul internațional i-a oferit Ecaterinei oportunitatea de a consolida puterea Rusiei, profitând de slăbiciunile vecinilor săi, în special Regatul Poloniei și Imperiul Otoman. A intervenit în Polonia, sprijinindu-l pe fostul său amant, Stanislaw Poniatowski, în eforturile acestuia de a contracara opoziția internă față de influența crescândă a Rusiei, ceea ce a dus în cele din urmă la împărțirile succesive ale Poloniei.

Războiul ruso-turc din 1768-1774 s-a încheiat cu o victorie răsunătoare pentru Rusia, consfințită prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi. Imperiul țarist a obținut controlul asupra sudului Ucrainei, acces la Marea Neagră, și a pregătit terenul pentru anexarea ulterioară a Crimeei (1783) și extinderea influenței în Caucazul de Nord.

Chiar înainte de încheierea acestui război victorios, Ecaterina s-a confruntat cu cea mai gravă criză internă a domniei sale: răscoala condusă de cazacul Emelian Pugaciov (1773-1775). Pretinzând a fi țarul Petru al III-lea, Pugaciov a reușit să mobilizeze mase uriașe de iobagi, cazaci și minorități etnice nemulțumite. Răscoala a cuprins teritorii vaste și a necesitat un efort militar considerabil pentru a fi înăbușită.

Pugaciov a fost în cele din urmă capturat și executat. Amploarea rebeliunii a șocat-o profund pe împărăteasă și pe clasa nobiliară, determinându-i să concluzioneze că soluția pentru prevenirea unor tulburări similare nu consta în îmbunătățirea condițiilor de viață ale claselor inferioare, ci în întărirea autorității centrale și locale și a controlului exercitat de nobilime.

Educație și artă

Educația și alfabetizarea au reprezentat o altă direcție importantă a politicilor sale. Deși înființarea unui sistem extins de școli elementare s-a dovedit o sarcină dificilă, inițiativele sale, precum fondarea Institutului Smolnîi pentru fete nobile, au pus bazele unor dezvoltări ulterioare. Preocupată de vitalitatea economică a imperiului, Ecaterina a încurajat comerțul prin reducerea taxelor și a stimulat colonizarea unor regiuni mai puțin dezvoltate, atrăgând investitori ruși și străini. Sub domnia sa, Sankt Petersburgul, capitala imperială, a fost înfrumusețat și modernizat, devenind unul dintre cele mai strălucitoare orașe ale Europei. Academia de Științe a cunoscut, de asemenea, o perioadă de înflorire fără precedent sub patronajul său.

Ecaterina este și fondatoarea celebrului Muzeu Ermitaj, inițial o colecție privată de artă găzduită într-o aripă a Palatului de Iarnă. Bilanțul domniei sale este impresionant: se estimează că a adăugat unsprezece noi provincii la Imperiul Rus, a cărui populație aproape s-a dublat. A fondat aproximativ 144 de noi orașe, într-un ritm remarcabil. Armata și flota rusă, modernizate și întărite, au repurtat circa 78 de victorii majore în timpul domniei sale, propulsând Rusia la statutul incontestabil de mare putere mondială.

Cu o modestie, poate studiată, împărăteasa obișnuia să spună că realizările sale pentru Rusia reprezentau doar „o picătură de apă în ocean”. Ecaterina cea Mare a murit în urma unui atac cerebral la 6 noiembrie (stil vechi) / 17 noiembrie (stil nou) 1796.

Epitaful pe care și l-a scris singură, deși nu a fost cel gravat pe mormântul său, este revelator pentru modul în care își percepea propria viață și domnie:

„Aici odihnește Ecaterina a II-a, născută la Stettin, la 21 aprilie/2 mai 1729. Ea a sosit în Rusia în 1744 pentru a se căsători cu Petru al III-lea. La vârsta de paisprezece ani, a luat o triplă hotărâre: să-i placă soțului ei, împărătesei (Elizabeta) și națiunii. Timp de optsprezece ani de plictiseală și singurătate, a avut multe prilejuri să citească numeroase cărți. Urcând pe tronul Rusiei, a depus toate eforturile pentru a le oferi supușilor săi fericire, libertate și prosperitate materială. A iertat cu ușurință și nu a urât pe nimeni. A fost îngăduitoare, blândă, a iubit viața, a avut un suflet vesel, a fost o republicană în adâncul convingerilor sale și a avut o inimă bună. A avut prieteni. Munca i-a fost ușoară; societatea și artele i-au fost o plăcere.”