Escrocheria lui Aristide Blank, bancherul care a îngenuncheat România în perioada interbelică

Numele bancherului Aristide Blank este strâns legat de una dintre cele mai mari escrocherii financiare din România secolului al XX-lea, care nu doar că a ruinat economia națională, dar a contribuit și la prăbușirea unui întreg sistem politic.

Familia Blank s-a stabilit în România după 1866, iar în anul 1874 Mauriciu Blank a deschis împreună cu prietenul său, Iacob Marmorosch, o bancă ce avea să poarte numele celor doi. Aceasta a cunoscut o creștere rapidă atât în termeni de capital, cât și în încrederea de care se bucura în rândul investitorilor și al elitei economice.^[sursa]

Creșterea economică semnificativă din perioada de dinaintea Primului Război Mondial a consolidat poziția băncii pe piață. După anul 1905, acțiunile acesteia au fost listate și tranzacționate public, iar în timp, banca a fost preluată de o grupare influentă formată din bancherul evreu Aristide Blank, finanțistul maghiar Szoepkes și economistul Nicolae Tabacovici.

Pentru a-și asigura susținerea politică, au atras în consiliul de administrație nume grele ale scenei politice din acea perioadă, oferindu-le funcții bine remunerate. Printre aceștia se numărau: Alexandru Constantinescu, ministru în toate guvernele liberale, I.Gh. Duca – prim-ministru, Alexandru Vaida-Voevod – prim-ministru în perioada 1932-1933, Grigore Filipescu – liderul Partidului Conservator, și Grigore Iunian – ministru de finanțe.

Nicolae Titulescu și împrumuturile preferențiale

O altă metodă prin care Blank corupea elitele politice era oferirea de împrumuturi avantajoase, fără dobândă și cu termeni preferențiali, asigurându-și astfel sprijinul acestora. Printre cei care au beneficiat de astfel de împrumuturi s-a numărat chiar Nicolae Titulescu, care a primit un credit considerabil de 14 milioane de lei.

Blank era, de asemenea, proprietarul societății „Cultura Națională”, care deținea controlul asupra a 80% din presa cu mare tiraj din România, finanțând condeie celebre, precum profesorul universitar Nae Ionescu, după cum menționează istoricul Anton Caragea.

În anul 1927, Aristide Blank s-a implicat activ în lupta pentru putere la vârful statului. După moartea regelui Ferdinand, el l-a sprijinit pe Carol al II-lea în eforturile sale de a reveni pe tron. Timp de trei ani, publicațiile controlate de Blank au susținut fervent cauza restaurării lui Carol al II-lea, ceea ce s-a și întâmplat în anul 1930, când acesta a fost reînscăunat.

„După întoarcerea lui Carol, Blank a continuat să-l subvenţioneze. Reconstrucţia Palatului Regal, aducerea Elenei Lupescu, iubita regelui, şi îmbogăţirea familiei acesteia, toate i se datorau şi, de aceea, lui Blank nimic nu i se refuza. Bancherul a început să-şi extindă afacerile. Statul român îi vindea fabrici şi obiective industriale la preţuri derizorii, tot statul îl credita pentru a le cumpăra, iar Banca Naţională îi acorda ajutorul, fiind şi ea escrocată cu cecuri false, fără acoperire.

Blank a început să-şi construiască noi palate, îşi servea musafirii în veselă de aur masiv, primind în 1930, pentru ajutorul dat lui Carol, marele Cordon al Coroanei României. Relaţii politice se regăseau şi în viaţa sa particulară. Când s-a căsătorit la Paris, l-a avut ca martor pe ministrul afacerilor externe Nicolae Titulescu şi pe ambasadorul SUA în Franţa, Myrton Heverick“, a scris istoricul Anton Cargea în volumul „Pagini de istorie ascunsă“.

Banca lui Aristide Blank: ajutor de la stat

În vara anului 1930, un raport secret întocmit de experții Societății Națiunilor dezvăluia că banca controlată de Aristide Blank avea un deficit uriaș de 1,8 miliarde de lei. Prăbușirea acestei bănci ar fi provocat un dezastru economic de proporții, deoarece zeci de mii de oameni lucrau în fabricile și unitățile deținute de bancă, care de asemenea adăpostea depozite de peste un miliard de lei. Criza economică mondială, ce afecta deja întreaga lume, nu a ocolit România, iar băncile au început să dea faliment una după alta.

Un colac de salvare a venit din partea statului, care, în vara anului 1931, i-a acordat un ajutor de 800 de milioane de lei, ceea ce a permis băncii să supraviețuiască pentru o perioadă scurtă, dar cu sacrificii imense. Salariile militarilor nu au mai fost plătite, iar veniturile funcționarilor publici au fost reduse drastic, cu 60%.

Comisioane și mită

La conducerea Băncii Naționale a fost numit Mihai Manoilescu, un om ostil lui Blank și adept al disciplinei financiare riguroase. În toamna anului 1931, în mijlocul crizei financiare mondiale, deficitul Băncii Marmorosch-Blank ajunsese la 3 miliarde de lei. Guvernul a încercat o ultimă soluție disperată: fuzionarea tuturor băncilor, însă propunerea a fost respinsă.

„Dilema era uriașă. A-l salva pe Blank însemna distrugerea întregii țări și a băncilor sănătoase; a nu-l salva însemna o criză economică și o furtună politică. (…) Mihai Manoilescu, guvernatorul BNR, a declarat răspicat că nu va distruge țara pentru a-l salva pe Blank. A doua zi a început nebunia…“, a consemnat istoricul Anton Caragea.

Deponenții au luat cu asalt banca, încercând să-și retragă banii, iar jandarmii au fost aduși pentru a calma mulțimea furioasă. Guvernul a propus să naționalizeze banca și să-i acopere deficitul, însă Manoilescu a respins această soluție. În cele din urmă, Banca Marmorosch-Blank a intrat în faliment.

„De la salariile exorbitante ale conducerii băncii, care ajungeau la 1,5 milioane de lei pe lună, până la sumele imense primite de Blank de la stat – 4 miliarde de lei – întreaga situație era șocantă. Pe lângă acestea, suma de 770 de milioane de lei a fost oferită principalelor personalități politice sub formă de comisioane, mită sau ajutor nerambursabil. Falsificarea documentelor contabile a însumat 1,4 miliarde de lei în doar patru ani“, adaugă istoricul Anton Caragea.

În ciuda dimensiunii colosale a scandalului, Aristide Blank nu a fost niciodată urmărit penal pentru faptele sale. După falimentul băncii, a dus o viață modestă și discretă, iar în anul 1960 a murit la Paris, în uitare.