Fatimah, ultima regină a Libiei, care a sfârşit în exil. Ţara a intrat apoi într-o perioadă neagră

Fatimah el-Sharif s-a născut în data de 2 aprilie 1911, în colonia italiană Cirenaica, fiind a cincea fiică a lui Ahmed Sharif as-Senussi, fostul lider al clanului Senussi al ordinului sufistic, o ramură mistică a islamului. Tatăl ei a fost deosebit de activ în lupta împotriva forțelor coloniale. Mama sa, Khadija, a fost a doua soție a lui Ahmed Sharif și fiica generalului Ahmad al-Rifi.

La vârsta de 18 ani, în anul 1929, Fatimah a fost forțată să fugă în Egipt din cauza mareșalului Rodolfo Graziani, comandantul italian al Libiei. Doi ani mai târziu, în anul 1931, s-a căsătorit cu vărul ei, Idris, pe atunci emir al coloniei Cirenaica, care avea să devină succesorul tatălui ei. Cuplul a avut un singur fiu, care a murit în anul 1953, la doar o zi de la naștere.

Regina Fatimah avea o căsătorie fericită

Relația dintre regina Fatimah și regele Idris, care avusese alte trei soții înaintea ei, a fost descrisă ca fiind una fericită. Cei doi au devenit părinții adoptivi ai mai multor copii ai rudelor lor, printre care și o fetiță algeriană numită Suleima, al cărei tată fusese ucis în războiul de independență al Algeriei.^[sursa]

Fatimah era cunoscută pentru umorul și tactul său, având darul de a-i face pe oameni să se simtă relaxați. Era foarte atașată de copii, susținătoare loială a suveranului și un model pentru femeile din Libia. Fatimah avea un rol vizibil în societate și participa în mod regulat la diverse evenimente publice, promovând un nou mod de viață pentru femeile din țara sa.

Soțul Fatimei a devenit rege al Libiei în 1951. Cu toate acestea, trei ani mai târziu, nepotul ei a comis o crimă odioasă, asasinându-l pe consilierul lui Idris, Ibrahim al-Shelhi, din cauza unui zvon conform căruia acesta ar fi încercat să-l convingă pe rege să divorțeze pentru a se recăsători cu fiica sa. Drept răzbunare, Idris a ordonat executarea nepotului reginei. Salah Busir, care mai târziu a devenit ministru de externe al Libiei, a trimis o scrisoare reginei Elisabeta a II-a, cerându-i să intervină pentru a-l opri pe Idris, dar fără succes.

Într-un efort de a asigura un moștenitor masculin pentru tron, regele Idris a decis să se recăsătorească, iar Fatimah a selectat două femei ca posibile mirese. Cu toate acestea, regele a ales în cele din urmă o tânără egipteană, Alia Abdel Kader Lamloum, recomandată de premierul său, și s-a căsătorit cu ea în anul 1955. Întrucât nu a existat un divorț oficial, Fatimah a refuzat să părăsească reședința regală din Tobruk după noua căsătorie a regelui.

Lovitura de stat, condamnarea şi ultimii ani

În timpul loviturii de stat orchestrate de Muammar Gaddafi în anul 1969, Fatimah și regele Idris se aflau în Turcia pentru tratament medical. Cu ajutorul financiar al guvernului turc, au plecat din stațiunea Borsa către Kanmena Yourla, Grecia, turcii acoperind cheltuielile de transport și cazare.^[sursa]

Fatimah a fost judecată în lipsă de Curtea Populară și condamnată în noiembrie 1971 la 5 ani de închisoare și confiscarea tuturor bunurilor, în timp ce regele Idris a fost condamnat la moarte în contumacie. Cuplul s-a stabilit în cele din urmă în Egipt, unde regele detronat a murit în mai 1983, la vârsta de 94 de ani.

Regina Fatimah s-a stins din viață pe 3 octombrie 2009 la Cairo, la vârsta de 98 de ani. Corpul ei a fost transportat în Arabia Saudită, în speranța că va fi înmormântată la Al-Baqi, cel mai vechi cimitir islamic din Medina, alături de soțul și tatăl ei. Cu toate acestea, Arabia Saudită a refuzat solicitarea familiei, iar Fatimah a fost înmormântată în cimitirul Hamza, lângă Muntele Uhud din Medina.

Ce s-a întâmplat cu Libia după înlăturarea monarhiei

Lovitura de stat din 1969, orchestrată de tânărul ofițer Muammar Gaddafi, a marcat începutul unei perioade tumultoase pentru Libia. Înlăturarea de la putere a regelui Idris și a reginei Fatimah a adus schimbări fundamentale în structura politică, economică și socială a țării, influențând dramatic traiectoria sa ulterioară.

Pe 1 septembrie 1969, Gaddafi și un grup de militari au organizat o lovitură de stat care a dus la răsturnarea monarhiei și la proclamarea Libiei ca republică. Gaddafi a devenit liderul de facto al țării, inițiind o serie de reforme radicale sub egida ideologiei sale revoluționare. Aceste schimbări au fost sintetizate în Cartea Verde, un set de principii politice, economice și sociale care combinau elemente de socialism, pan-arabism și islamism.

„Revoluția Verde” a lui Gaddafi a vizat transformarea societății libiene prin naționalizarea industriilor cheie, în special a celei petroliere. Această mișcare a crescut veniturile statului din resursele naturale, oferind regimului fonduri considerabile pentru a implementa proiecte ambițioase de infrastructură și pentru a susține diverse mișcări de eliberare națională în Africa și Orientul Mijlociu.

Naționalizarea resurselor a fost una dintre primele și cele mai importante măsuri luate de Gaddafi. Această acțiune a consolidat controlul statului asupra economiei și a permis o redistribuire a veniturilor către diverse programe de dezvoltare internă. Cu toate acestea, centralizarea puterii economice a contribuit și la consolidarea regimului autoritar al lui Gaddafi.

Politica externă și relațiile cu Occidentul

Gaddafi a adoptat o politică externă agresivă, implicându-se în diverse conflicte regionale și susținând mișcări de eliberare națională. Acest comportament a tensionat relațiile Libiei cu Occidentul, culminând cu bombardamentele americane din 1986 și sancțiunile economice impuse de ONU în anii ’90. Programul său pentru arme de distrugere în masă a atras și mai multă ostilitate internațională, deși în 2003, Libia a renunțat la aceste programe în schimbul ridicării sancțiunilor și normalizării relațiilor cu statele occidentale.

Regimul lui Gaddafi a fost cunoscut pentru metodele sale brutale de suprimare a opoziției politice. Încălcările drepturilor omului, inclusiv detențiile arbitrare, tortura și execuțiile sumare, au fost frecvente. Această politică de represiune a creat un climat de frică și a redus considerabil orice formă de contestare a regimului.

Primăvara Arabă și căderea lui Gaddafi

În anul 2011, valul de proteste cunoscut sub numele de Primăvara Arabă a cuprins și Libia. Revoltele s-au transformat rapid într-un război civil, iar intervenția NATO a dus la răsturnarea și moartea lui Gaddafi în octombrie 2011. Deși căderea lui Gaddafi a fost privită inițial ca o eliberare, a deschis de fapt calea către o perioadă de haos și instabilitate.

După înlăturarea lui Muammar Gaddafi, Libia a fost fragmentată între diverse facțiuni și guverne rivale. Instabilitatea politică a dus la o criză umanitară și economică persistentă, afectând grav viața cotidiană a libienilor. Diverse grupări armate și interese externe au complicat și mai mult peisajul politic, făcând dificilă stabilizarea și reconstrucția țării.