Gheorghe Ursu: denunţat de o colegă, a murit din cauza bătăilor din detenţie

Gheorghe Ursu a fost a fost un inginer constructor, poet, scriitor, dar și disident, care şi-a pierdut viaţa în anul 1985, în urma bătăilor primite în timp ce se afla încarcerat la penitenciarul din Calea Rahovei, din București.

Gheorghe Ursu s-a născut în orașul Soroca, din Basarabia, fiind fiul lui Vasile Ursu din Galați și al Margaretei, din Măgura Ilvei, județul Bistrița-Năsăud. Gheorghe a învățat la școala din Soroca până în anul 1941, când familia sa s-a mutat la Galați. Şi-a continuat cursurile la Liceul „Vasile Alecsandri” din Galați. Bunicii lui din partea mamei, împreună cu încă 10 membri ai familiei, care erau evrei, au fost uciși la Auschwitz.

În iunie 1944, s-a înscris în U.T.C., ducând o activitate antinazistă. Siguranța din timpul lui Ion Antonescu îl urmărea la fiecare pas. A fost arestat, dar a scapat de închisoare datorită norocului. Tatăl sau, doctorul Vasile Ursu asistase, în calitate de chirurg ginecolog, la nașterea fiului prefectului din Galați la acea dată.

În perioada 1945 – 1950, Georghe Ursu a fost student la Politehnica din București – Facultatea de Construcții. S-a angajat ca voluntar pe unul din marile șantiere industriale, crezând pentru moment în încercarea noului regim de reconstrucție a țării după război. S-a înscris în P.C.R., dar a fost dezamăgit rapid de turnura evenimentelor politice. Prin atitudinea sa contestatara, a început să fie considerat un personaj incomod.

În anul 1950 a fost exclus din partid din cauza întrebărilor nonconformiste pe care le punea în legătura cu guvernarea comunistă și pentru prietenia cu „elementele reacționare”.

Cutremurul din ’77 avea să-i cauzeze probleme

La patru luni după cutremurul din anul 1977, Nicolae Ceaușescu a chemat factorii de răspundere din construcții, împreună cu șefii șantierelor de consolidare din București și le-a ordonat, amenințându-i cu miliția și procuratura, să înceteze „orice reparație capitală” la clădirile afectate. Singurele intervenții ce mai aveau să fie permise erau reparațiile cosmetice și numai în zonele cu defecte vizibile.

„Imediat după cutremur, tata, ca inginer constructor, a fost implicat în consolidarea blocurilor de pe Bulevardul Magheru, la Patria. Și foarte curând, după pornirea acelor consolidări, a participat la o ședință cu Nicolae Ceaușescu, pe 4 iulie 1977, la 4 luni după cutremur, în care Ceaușescu le-a ordonat tuturor factorilor de răspundere – edili, primarul, viceprimarul, miniștrii, șefii inspectoratului de construcții – să închidă șantierele de construcție cu amenințarea poliției și a procuraturii.

Cu ocazia asta, a fost prima dată când l-a văzut pe viu pe Ceaușescu. Și a văzut cât de nebun, de paranoic și de criminal e. Fiindcă să pună capăt consolidărilor respective însemna să-i condamne la moarte pe toți locatarii, zeci de mii de oameni, că erau mii de clădiri implicate, cu grade mai mari sau mai mici de pericol să se dărâme la un nou cutremur.”, a declarat Andrei Ursu, fiul disidentului.^[sursa]

A declarat că repară structurile de susţinere pe banii săi

Gheorghe Ursu a ieşit revoltat din acea ședință, după cum chiar notele sale o confirmă. Ulterior, a declarat că va cămășui doi stâlpi în plus față de ce i se permisese, chiar dacă ar fi necesar să plătească din salariul său pentru asta, după cum o arată chiar un document de sinteză al Departamentului Securității Statului din acea vreme.

Cererea i-a fost refuzată. Regimul şi-a impus voinţa, iar lucrările la blocul Patria, la fel ca la multe alte clădiri din București, au fost sistate prematur. Reparațiile au fost incomplete, iar de consolidări nici nu putea fi vorba. Metodele de acoperire superficiale ale fisurilor au ajuns să fie cunoscute, într-o notă de umor negru, drept „tencuieli antiseismice”. Oamenilor care se arătau îngrijorați de starea clădirilor de după cutremur li se răspundea cu „influențare pozitivă”, după cum atestă rapoartele vremii.

Sistemul a reuşit să facă, treptat, linişte. Doar că Gheorghe Ursu nu avea să renunțe. Inginerul se simţea obligat moral, după cum chiar el avea să declare în cursul anchetelor, față de oamenii din clădiri și față de propria-i conștiință.

Articolul trimis de Gheorghe Ursu către Europa Liberă

Gheorghe Ursu a scris un articol și a reuşit, cu greu, să-l trimită către Radio Europa Liberă.

„Pentru el, Europa Liberă însemna foarte mult, era un fel de oxigen pentru poporul român care, altfel, era umilit și îngenuncheat de această situație. Pe el îl durea mocirla morală, nu atât mizeria materială. Mizeria morală în care se zbătea un popor, care-l ura pe Ceaușescu, dar îl aplauda din cauza terorii în care era ținut, din cauza Securității, a informatorilor, că-i toarnă lumea. Laitmotivul din jurnalul său, pe care nu l-am recuperat și care e menționat în dosarul lui penal era «Trebuie să fac ceva. Nu pot lăsa să curgă această situație».”, a mai declarat Andrei Ursu.

Scrisoarea sa avea să fie citită în direct la postul de radio la comemorarea a 2 ani de la cutremur. În scrisoare, Gheorghe Ursu a vorbit atât despre nivelul insuficient al intervențiilor de după anul 1977, cât și despre modul în care, la 4 iulie 1977, Nicolae Ceaușescu a interzis, practic, consolidarea rezonabilă a imobilelor afectate.

După mulți ani de cercetări fără răspuns, în anul 1985, odată cu găsirea jurnalului său cu însemnări anti-sistem, Securitatea a intensificat cercetările în cazul Gheorghe Ursu. Acesta a recunoscut destul de repede că el a trimis scrisoarea către postul Europa Libere, însă a refuzat să-și toarne prietenii. Mai mult decât atât, a refuzat să se dezică de conținutul acelei scrisori.

Gheorghe Ursu, arestat pentru 17 dolari

Pentru a nu da impresia unui caz de poliție politică, Gheorghe Ursu a fost arestat sub pretextul deținerii sumei de 17 dolari. O colegă de serviciu l-a denunţat că ar fi deţinut valută. Aşadar, era considerat un valutist periculos.

În arestul miliției, Gheorghe Ursu a fost torturat pentru aproape 2 luni de zile, atât de organele Securității, cât și de doi colegi de celulă. Gheorghe Ursu a fost plasat în aceeași celulă cu „recidiviștii violenți” Marian Cliță și Gheorghe Radu. Aceştia erau infractori de drept comun care aveau rolul de interogatori informali. Erau instruiți să extragă informații de la colegul de celulă și să îl facă să-și renege scrisoarea prin orice mijloace. Milițienii au primit ordin să nu intervină, chiar dacă din spatele gratiilor se auzeau zgomote.

În paralel, Gheorghe Ursu era scos din celulă și „interogat” zilnic, prin „metode specifice”, de către Securitate. Gheorghe Ursu a murit în data de 17 noiembrie 1985, în urma tratamentului inuman la care a fost supus. Organele statului au notat drept cauză oficială a morții o „peritonită”.

Familiei nu s-a comunicat cauza morţii. Înhumarea s-a desfăşurat în baza unor documente secrete. La Jilava, niciun medic nu a fost lăsat să vorbească cu familia Ursu. Membrii familiei, însă, au aflat de la nişte sanitari de la Institutul de Medicină Legală că „Ursu a avut toate organele, splina, ficatul facute praf”. La morgă, fiul a observat urmele de lovituri de pe tot corpul, si urme adânci de schingiuire pe spate.

„Cea mai mare groază nu a fost atunci când era el arestat. Atunci eram îngrijorat pentru el – mi-era frică și atunci. Dar cea mai mare groază a fost după ce am aflat că a fost ucis și l-am văzut torturat, bătut. Avea semne de violență pe față, vânătăi. Schingiuit pe spinare. Am rămas șocat pentru restul vieții.”, a declarat Andrei Ursu despre moartea tatălui său.

Procurorul Vasile Manea Drăgulin a stabilit, chiar în anul 1985, că moartea lui Gheorghe Ursu nu ar fi fost violentă și a dispus neînceperea urmăririi penale. Pentru faptele sale, Vasile Manea Drăgulin a fost numit procuror general al României, activând în perioada 1993-1996. Ulterior, a fost numit ambasador al României în Republica Cehă. Aşadar, un om foarte competent.

Vinovaţii au scăpat nepedepsiţi

În anul 2000, după mai multe răsturnări de situație, un infractor de drept comun, aflat în detenție împreună cu Gheorghe Ursu, a fost condamnat pentru uciderea acestuia. În octombrie 2003, foștii colonei de miliție Tudor Stănică și Mihail Creangă au fost condamnați la 20 de ani de închisoare pentru omorul lui Gheorghe Ursu.

În octombrie 2001 Serviciul Român de Informații a dat în presă un comunicat, prin care a anunțat existența de 50.000 de file de manuscrise confiscate înainte de 1989. Printre ele au fost 811 pagini ale jurnalului lui Gheorghe Ursu. Dar acestea au dispărut „în mod misterios”. În decembrie 2005 fostul general SRI, Eugen Grigorescu, a fost condamnat la 3 ani de închisoare privind dispariția jurnalului lui Gheorghe Ursu.

Procurorii au cerut 25 de ani de închisoare pentru torţionarii Marin Pârvulescu şi Vasile Hodiş. Aceştia au fost acuzaţi de exercitarea unor acţiuni represive şi sistematice asupra lui Gheorghe Ursu, respectiv filaj, urmărire informativă, percheziţii, audieri sistematice, acte de violenţă fizică şi psihică. Acest acţiuni, arată procurorii, „au avut ca urmare producerea de suferinţe fizice sau psihice grave şi au fost de natură să îi aducă o atingere gravă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în principal a dreptului la viaţă”.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondate, apelurile depuse de procurori şi Andrei Ursu, fiind menţinută decizia de achitare aplicată în octombrie 2019 de Curtea de Apel Bucureşti. Aşadar, torționarii lui Gheorghe Ursu, și principalii vinovați de moartea sa vor rămâne în libertate.