În data de 8 decembrie 1876, în familia generalului Dimitrie Bengescu și a profesoarei Zoe (născută Ștefănescu), se năștea Hortensia Papadat-Bengescu, o figură marcantă în literatura română. Crescută într-un mediu intelectual de elită, având ca model pe unchiul său, generalul G. Bengescu-Dabija, junimist de seamă, Hortensia și-a petrecut anii formativi la pensionul pentru domnișoare „Bolintineanu” din București, între anii 1887 și 1894.
Hortensia Papadat-Bengescu: o viață între familie și literatură
La doar 20 de ani, s-a căsătorit cu magistratul Nicolae Papadat, alături de care a peregrinat prin țară în urma numeroaselor sale transferuri. Viața de familie, în special creșterea celor cinci copii, a întârziat începutul carierei literare. Totuși, această perioadă de aparentă stagnare i-a îmbogățit experiența umană, un rezervor emoțional care avea să hrănească ulterior scrierile sale.
Un episod semnificativ din viața sa a fost timpul petrecut la Focșani, unde soțul ei era președintele tribunalului local. În timpul Primului Război Mondial, în calitate de soră de caritate la Crucea Roșie, Hortensia a îngrijit soldați răniți în Gara din Focșani, un gest de devotament și curaj care i-a definit caracterul.[sursa]
Târziu, dar remarcabil: începutul carierei literare
Deși publicase ocazional articole în limba franceză (1912) și câteva încercări poetice și prozastice (1913), debutul său real a avut loc abia în 1919, la 43 de ani. Volumul de proză scurtă Ape adânci a fost întâmpinat cu elogii de critici precum Garabet Ibrăileanu și Tudor Vianu, marcând intrarea sa în lumea literară. Tot în anul 1919, devine membră fondatoare a cenaclului „Sburătorul”, condus de Eugen Lovinescu, un moment pe care l-a considerat fundamental: „Aparțin acum unei grupări literare. Cei care nu cunosc gustul izolării nu înțeleg prețul unei ambianțe.”
Participarea scriitoarei la ședințele cenaclului Sburătorul i-au influențat modalitatea de expresie literară, îndrumând-o spre extinderea câmpului de observație. Sub îndrumarea mentorului său, Eugen Lovinescu, Hortensia Papadat-Bengescu a evoluat spre o proză obiectivă, consolidându-și stilul în cadrul cenaclului. Scrierile sale erau citite aici mai întâi, apoi publicate cu sprijinul entuziast al criticului.
În anul 1926, a publicat Fecioarele despletite, primul roman din ceea ce avea să devină ciclul Hallipa. Urmat de capodopere precum Concert din muzică de Bach (1927), Drumul ascuns (1933), Rădăcini (1938) și Străina (1948, pierdut), acest ciclu literar a fost comparat cu literatura proustiană pentru minuțiozitatea narativă și analiza incisivă a societății. Nicolae Manolescu considera că aceste romane formează „a doua noastră cronică de familie, după aceea a lui Duiliu Zamfirescu”.
Recunoașterea și declinul
Stabilită la București din anul 1933, Hortensia Papadat-Bengescu a primit Marele Premiu al Societății Scriitorilor Români în anul 1936 și Premiul Național pentru Proză în anul 1946. Din păcate, ultima parte a vieții a fost marcată de probleme de sănătate. Exceptând nuvela autobiografică Spovedanie, păstrată în manuscris, toate proiectele literare din această perioadă au rămas neterminate.
Interzisă de regimul comunist și trăind la bătrânețe fără mijloace de subzistență, Hortensia Papadat-Bengescu a murit dată complet uitării de colegi și de criticii literari, la data de 5 martie 1955 la București, la vârsta de 79 de ani. După 1965 a fost treptat reintegrată în circuitul literar și academic.
Hortensia Papadat-Bengescu a transformat literatura română, aducând-o în modernitate prin observațiile sale fine, realismul social și introspecția psihologică. Deși debutul său a fost întârziat, opera sa a dovedit că talentul nu are vârstă, iar pasiunea literară poate triumfa asupra oricărei adversități.
Abonaţi-vă la newsletter folosind butonul de mai jos, pentru a primi - periodic şi gratuit - o notificare pe adresa de email atunci când publicăm articole interesante:
