Vasile Alecsandri (1821-1890) a fost una dintre cele mai proeminente figuri ale literaturii române din secolul al XIX-lea. Diplomat, politician, dramaturg și poet, el a rămas în conștiința națională drept „bardul de la Mircești”.
Iată o scurtă cronologie a vieții sale:
- 1821: Se naște la Bacău, în sânul unei familii de boieri;
- 1834-1839: Studiază la Paris, unde obține bacalaureatul în litere;
- 1840: Devine director al Teatrului din Iași, alături de C. Negruzzi și M. Kogălniceanu;
- 1848: Participă activ la mișcarea revoluționară din Moldova și redactează „Deșteptarea României”;
- 1859: Este numit ministru al Afacerilor Externe în guvernul lui Alexandru Ioan Cuza, jucând un rol cheie în recunoașterea Unirii Principatelor;
- 1881: Primește Marele Premiu al Academiei Române pentru întreaga sa operă;
- 1890: Se stinge din viață la conacul său de la Mircești.
O zi de la sfârșitul lui august 1890 a marcat un moment solemn în istoria culturală a României. La conacul de la Mircești, foșnetul inspirației a fost înlocuit de vuietul unei mulțimi de 5.000 de suflete. Atâția oameni, de la miniștri și academicieni la soldați veniți pe jos de la Vaslui, s-au adunat pentru a-l conduce pe ultimul drum pe Vasile Alecsandri.
Dar de unde venea această imensă efuziune de respect? Trebuie să înțelegem că, pentru românii de la 1890, Vasile Alecsandri nu era un poet oarecare. Era diplomatul care luptase pentru recunoașterea Unirii, omul de cultură care a pus bazele Teatrului Național și vocea care a trezit conștiința națională la 1848. Prezența celor 5.000 de oameni la Mircești nu era doar un omagiu adus artistului, ci un gest de recunoștință pentru unul dintre fondatorii României moderne.
O fotografie istorică, păstrată și astăzi în patrimoniul Muzeului Național al Literaturii Române din Iași, surprinde o parte din scena solemnă. În prim-plan, pe scările casei, stau soția poetului, Paulina, fiica sa, Maria Bogdan, și episcopul Melchisedec Ștefănescu de la Roman. Chipuri împietrite de durere, în fața unei pierderi naționale.
O națiune în doliu: 5.000 de oameni la Mircești, pentru înmormântarea lui Vasile Alecsandri
Răpus de un cancer hepatic și pulmonar, poetul a fost înmormântat pe 26 august 1890, chiar în curtea casei sale. Inițial, i s-a improvizat un lăcaș modest, o „șandrama”, fapt ce l-a făcut pe scriitorul Emil Gârleanu să comenteze ulterior cu amărăciune despre contrastul dintre gloria poetului și modestia primului său mormânt.
Dar modestia lăcașului a fost copleșită de amploarea umană. Lista celor prezenți arată dimensiunea respectului de care se bucura Alecsandri:
- Ion Bianu, din partea Academiei Române;
- Alexandru N. Lahovari, ministrul Afacerilor Străine;
- Gheorghe Ionescu-Gion, ca reprezentant al presei bucureștene;
- Figuri culturale marcante precum Vasile Pogor, Grigore Cobălcescu și Petru Poni;
- Actrița Aristizza Romanescu, care a dat viață personajelor din piesele sale.
Poate cel mai emoționant gest a fost cel al lui Constantin Țurcanu, un sergent care, alături de alți 9 soldați, a venit pe jos de la Vaslui pentru a aduce un ultim omagiu. Acest gest simplu, dar profund, arată mai mult decât orice discurs oficial cât de adânc pătrunsese influența lui Alecsandri în toate straturile societății, inclusiv în rândul militarilor de rând. Doamna Elena Cuza a trimis o telegramă de condoleanțe, iar prietenul său de-o viață, Mihail Kogălniceanu, i-a trimis o scrisoare de mângâiere Paulinei.
Ultimele dorințe și un sicriu neobișnuit
Soția sa, Paulina Alecsandri, a respectat cu sfințenie dorințele lăsate în testament. A donat manuscrisele poetului Academiei Române, a finanțat construcția unei școli în sat și a ajutat la înzestrarea mai multor fete sărace din Mircești.
Un detaliu mai puțin cunoscut, dar fascinant, este legat de sicriu. Acesta era dublu și prevăzut cu un geam, permițând celor prezenți să vedă chipul poetului, care fusese îmbălsămat. Când Ionescu-Gion a sosit de la București pentru a-i realiza masca mortuară, a fost prea târziu. În schimb, a realizat câteva schițe rapide, crochiuri care astăzi pot fi văzute expuse în mausoleu.
Aceste detalii transformă un eveniment istoric într-o poveste profund umană, dezvăluind nu doar faima poetului, ci și iubirea pe care i-o purtau contemporanii săi.
Moștenirea de piatră: de la „șandrama” la mausoleu
Abia în anul 1928, la insistențele savantului Emil Racoviță, Academia Română a îndreptat nedreptatea mormântului inițial. A fost construit un mausoleu impunător, în stilul vechilor zidiri mănăstirești, proiectat de arhitectul Nicolae Ghica-Budești și împodobit cu picturi de Paul Molda.
Aici, la Mircești, odihnește astăzi Vasile Alecsandri, nu într-o „șandrama”, ci într-un monument pe măsura contribuției sale. Un monument care, însă, nu poate egala în grandoare omagiul adus de cei 5.000 de oameni într-o zi de vară a anului 1890 – o dovadă rară și emoționantă a ceea ce înseamnă respectul câștigat prin talent, muncă și devotament față de o națiune.
