Insulele Bermude sunt, în esență, tot ce a mai rămas dintr-un vulcan care a fost activ în urmă cu 30 până la 35 de milioane de ani. Totuși, insula refuză să se comporte conform regulilor geologice standard. Acum, o analiză a undelor seismice a dezvăluit o structură subterană unică ce pare să explice aceste anomalii, însă descoperirea sugerează că manualele despre tectonica plăcilor ar putea avea nevoie de o revizuire serioasă.
De regulă, atunci când pânzele fierbinți de magmă se ridică prin manta și străpung scoarța oceanică, acestea pot da naștere unor vulcani uriași în mijlocul oceanului, formând insule din lavă răcită. Pe măsură ce plăcile tectonice migrează, deplasând scoarța deasupra acestui punct fierbinte staționar, insula încetează să se mai înalțe și începe procesul inevitabil de eroziune și scufundare, în timp ce un nou vulcan apare în urmă, creând un lanț de insule.
Dar Insulele Bermude sunt diferite. Deși arhipelagul este compus din 181 de insule, nu prezintă istoricul evolutiv clasic și niciun fel de activitate vulcanică pe care geologii să o poată numi „recentă”. Mai mult, nu există niciun semn al unui „plume” mantalic (acel curent ascendent de rocă topită) care să se ridice din adâncurile Pământului, așa cum vedem în cazul unor lanțuri faimoase precum Hawaii.
O structură unică sub Insulele Bermude
Răspunsul a venit dintr-o sursă neașteptată: undele de șoc produse de cutremure. Aceste unde seismice au dezvăluit două interfețe distincte sub arhipelag, puncte unde viteza undelor se schimbă și o parte din energie este reflectată – un fenomen similar cu modul în care lumina interacționează atunci când lovește granița dintre aer și apă sau sticlă. Astfel de interfețe semnalează, de obicei, o tranziție între medii cu densități diferite.
Dr. William Frazer de la Carnegie Institution for Science și profesorul Jeffrey Park de la Yale sugerează că, în acest caz specific, avem de-a face cu un strat care are o densitate cu aproximativ 50 de kilograme pe metru cub mai mică decât restul mantalei superioare (o diferență de aproximativ 1,5%).
Conform raportului publicat de cei doi cercetători în Geophysical Research Letters, acest strat misterios are o grosime de aproximativ 20 de kilometri – adică de două ori mai mult decât ceea ce se observă de obicei sub alte insule vulcanice. Cercetătorii susțin că această structură masivă preia rolul unui curent mantalic obișnuit, oferind suportul necesar pentru a susține Insulele Bermude.
Tentativele anterioare de a descifra misterul Bermudelor au sugerat fie existența unui punct termic slab, fie produsul unor curenți ascendenți intermitenți. Totuși, aceste teorii nu s-au potrivit niciodată complet cu dovezile fizice.
Autorii studiului subliniază faptul că Insulele Bermude „nu s-au scufundat semnificativ de la ultima erupție vulcanică majoră”, ceea ce indică faptul că structura care le susține trebuie să fie extrem de durabilă. Pentru a ajunge la această concluzie, echipa a utilizat datele seismice colectate de la stația din Bermude, analizând cutremure cu magnitudinea de cel puțin 5,5 produse în America și estul Asiei Centrale.
De ce plutesc Insulele Bermude pe manta
Datele indică existența unui strat centrat sub insule, a cărui densitate redusă îi permite să plutească în manta, exercitând o presiune ascendentă asupra scoarței și forțând-o să se curbeze în sus.
„De obicei, avem fundul scoarței oceanice și apoi ne-am aștepta să urmeze mantaua. Dar în Insulele Bermude, există acest strat suplimentar, ciudat, amplasat sub scoarță, chiar în placa tectonică pe care stă arhipelagul.”, a explicat Frazer pentru LiveScience.
Această teorie ar explica și de ce Insulele Bermude nu prezintă fluxul de căldură ridicat specific altor insule vulcanice. Cercetătorii estimează că acest strat se întinde pe o rază de 50 până la 100 de kilometri în jurul arhipelagului (și, pentru a clarifica orice speculație, studiul nu sugerează că ar avea forma unui triunghi).
Deși se crede că un proces oarecum similar ar putea susține și alte insule, cum ar fi cele din Polinezia Franceză, straturile identificate acolo sunt probabil mult mai subțiri și mai puțin dense. Rămâne totuși o întrebare majoră: de ce s-a format un strat atât de gros de material cu densitate scăzută fix aici și, din câte știm, nicăieri altundeva pe Pământ?
Autorii oferă câteva piste posibile. Alte studii au indicat că rocile vulcanice din Insulele Bermude au un conținut neobișnuit de ridicat de carbon, posibil datorită faptului că Oceanul Atlantic este mai „tânăr” decât altele, ceea ce ar putea însemna o sursă mantalică mai ușoară.
Alternativ, cercetătorii notează că, în alte regiuni, forțele din manta pot fisura uneori scoarța, permițând apei de mare să interacționeze chimic cu materialul mantalei, producând roci cu o compoziție distinctă. Dacă mantaua locală este îmbogățită cu mineralele potrivite, acest proces ar putea genera efectele de flotabilitate descrise în noul studiu.
