Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie: soarta urmașului domnitorului

Considerată pe drept cuvânt o bijuterie a literaturii medievale românești, opera „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie” transcende simpla cronică, împletind cu măiestrie precepte moralizatoare, reflecții filosofice adânci și o veritabilă strategie politică. Însă, într-o crudă ironie a sorții, tânărul principe căruia îi erau destinate aceste rânduri pline de înțelepciune nu a avut răgazul să transpună în faptă nici măcar o frântură din sfaturile tatălui său.

Neagoe Basarab, voievod al Valahiei între anii 1512 și 1521, rămâne înscris în analele istoriei ca o figură luminoasă, un gospodar desăvârșit ce a dăruit țării sale un deceniu de relativă pace și înflorire. Spirit renascentist avant la lettre, Neagoe îmbina erudiția cărturarului cu abilitățile unui fin diplomat și priceperea unui administrator vizionar. Sub sceptrul său, cultura a cunoscut un avânt remarcabil, în timp ce cancelariile domnești lucrau neobosit pentru a ancora Valahia în complexul joc diplomatic al marilor puteri europene.

Poate cea mai strălucitoare ctitorie culturală a lui Neagoe Basarab, unică în peisajul medieval al sud-estului Europei, este monumentala sa lucrare, „Învățăturile”. Dincolo de considerații spirituale și meditații asupra moralei creștine, cartea se desfășoară ca un autentic tratat de guvernare, un ghid esențial pentru arta conducerii în vremuri tulburi. Concepută cu migală, această operă trebuia să fie o călăuză nu doar pentru Theodosie, ci și pentru generațiile de voievozi ce aveau să-i urmeze la tronul Valahiei.

Privind retrospectiv, însă, efortul colosal al lui Neagoe Basarab pare să se fi risipit în vânt. Istoria avea să demonstreze că nici Theodosie, nici majoritatea urmașilor săi, nu s-au ridicat la înălțimea viziunii administrative și politice a ilustrului lor predecesor.^[sursa]

Ascensiunea unui erudit: de la boierie la tronul Valahiei, cu sprijin otoman

Originile lui Neagoe Basarab sunt încă subiect de dezbatere printre istorici. Unii specialiști înclină să creadă că ascendența sa domnească nu era directă, ci mai degrabă o construcție abilă, similară celei pe care, peste veacuri, o va orchestra și Mihai Viteazul. Strategia cea mai la îndemână, într-o epocă a alianțelor schimbătoare, era revendicarea statutului de fiu nelegitim al unui domnitor apus.

Născut în preajma anului 1482, Neagoe provenea din puternica familie a Craioveștilor, un clan feudal influent, capabil să încline balanța puterii în Valahia, orchestrând ridicarea sau căderea voievozilor. Tatăl său era Pârvu Craiovescu, un mare vornic respectat, iar mama sa, Neaga. Destinul i-a hărăzit o educație aleasă, completată de călătorii formative în Europa Occidentală și în inima Imperiului Otoman. Astfel, tânărul Neagoe și-a însușit cunoștințe temeinice de teologie, istorie, geografie și filosofie, stăpânind și mai multe limbi străine. Însă, la întoarcerea în țară, vicisitudinile politice l-au prins în vârtejul lor: conflictul familiei Craiovești cu domnitorul Vlad cel Tânăr a dus la exilul întregului neam la Nicopole, la sud de Dunăre.

Aici, cu sprijinul influentului Mehmet Mihaloglu, beiul de Nicopole – despre care unele surse sugerează că ar fi avut origini românești – Neagoe a fost propulsat ca pretendent la tronul Valahiei. Pentru a-și legitima pretențiile și a demonstra „osul domnesc”, Neagoe a invocat o descendență din Basarab Țepeluș, prin mama sa, Neaga.

Beneficiind, firește, de sprijinul necondiționat al Craioveștilor, Neagoe Basarab urcă pe tronul Țării Românești în anul 1512, inaugurând o domnie caracterizată, așa cum am menționat, prin stabilitate și prosperitate. Abil administrator, a încurajat cu viziune schimburile comerciale și dezvoltarea meșteșugurilor, surse vitale de venit pentru vistieria țării. Pe plan extern, a excelat printr-o diplomație subtilă, căutând să contrabalanseze influența otomană prin cultivarea unor relații cordiale cu Regatul Ungariei.

Împreună cu voievodul Moldovei, a trimis o solie Papei de la Roma, asigurându-l de disponibilitatea principatelor române de a se alătura unei coaliții antiotomane. Ctitor de geniu, Neagoe Basarab a lăsat posterității celebra Mănăstire Curtea de Argeș și a sprijinit cu generozitate așezămintele monahale de la Muntele Athos și din Țara Sfântă.

Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie: o bijuterie a gândirii medievale – filosofie, morală și artă politică

Dar poate cea mai durabilă moștenire a lui Neagoe Basarab se regăsește pe tărâm cultural. Ca un veritabil principe renascentist, el însuși un intelectual rafinat, a stimulat tipărirea de carte, cu precădere religioasă, sprijinindu-l pe călugărul Macarie în efortul său de a edita „Tetraevanghelul” la Târgoviște.

Piesa de rezistență a activității sale culturale rămâne însă „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”. Această operă monumentală, unică în spațiul est-european medieval, marchează și un moment de pionierat în literatura română, fiind considerată prima carte cu caracter moralizator (parenetic).

Redactată între anii 1519 și 1521 în limba slavonă, folosind caractere chirilice, lucrarea este o simfonie a înțelepciunii, structurată în două mari secțiuni. Prima parte, cu un profund caracter exemplar, se inspiră din episoade biblice, extrăgând învățăminte nemuritoare. Cea de-a doua parte se constituie ca un veritabil manual de guvernare, un compendiu de sfaturi adresate direct fiului său Theodosie, acoperind domenii precum administrația, politica, dar și conduita morală esențială unui tânăr voievod.

Prin paginile sale, Neagoe Basarab nu doar că își sfătuiește fiul, ci pictează portretul conducătorului ideal: un principe capabil să asigure pacea, să guverneze în armonie cu supușii și boierimea, și să manifeste o profundă evlavie. Era chintesența cunoașterii necesare lui Theodosie pentru a cârmui Valahia cu dreptate și cu teamă de Dumnezeu.

Destinul tragic al lui Theodosie: moștenirea sfărâmată a unui principe copil

Ironia sorții, atât de frecventă în cronicile medievale românești, a lovit însă cu putere. Adesea, urmașii unor voievozi destoinici s-au dovedit a fi departe de anvergura predecesorilor lor. Domnia lui Theodosie, fiul lui Neagoe, a fost efemeră și s-a încheiat tragic. Mai mult, în scurta sa perioadă de cârmuire, Valahia s-a aflat la un pas de a fi transformată în pașalâc otoman, cu riscul islamizării forțate.

Cu excepția notabilă a lui Radu de la Afumați, nici ceilalți succesori imediați ai lui Theodosie nu s-au ridicat la înălțimea moștenirii lăsate de Neagoe Basarab.

Theodosie era fiul lui Neagoe Basarab și al Doamnei Despina, fiica ultimului despot sârb, Ioan Brancovici. Alături de alți cinci frați (dintre care doi s-au stins la vârste fragede), părea destinat unei domnii solide. Însă, în anul 1521, Neagoe Basarab s-a stins prematur, la doar 39 de ani, răpus, se pare, de o boală necruțătoare. Pe tron i-a urmat Theodosie, un copil de aproximativ 10 ani.

Aflat sub tutela mamei sale, Doamna Despina, și confirmat pe tron de același bei de Nicopole, Mehmet Mihaloglu, domnia sa a fost scurtă și marcată de instabilitate, încheindu-se în 1522. Momentul culminant al acestei perioade tulburi a fost pericolul iminent ca beiul de Nicopole să transforme Valahia în provincie otomană. Intervenția providențială a boierilor, care l-au ales domn pe Radu de la Afumați, a salvat țara de la acest deznodământ.

Exilat la Constantinopol alături de mama sa, tânărul Theodosie își găsește sfârșitul departe de țara pe care fusese chemat, dar nu pregătit, să o conducă. Tuberculoza, se pare, i-a curmat firul vieții, lăsând în urmă doar ecoul neîmplinit al grandioaselor învățături paterne.