Ion Barbu, un mare poet şi un mare matematician, dar pe care viciile şi femeile l-au răpus

Ion Barbu este un nume binecunoscut în literatura română, dar puțini știu că adevăratul său nume, Dan Barbilian, este la fel de sonor în lumea matematicii.

Poemul „Riga Crypto și Lapona Enigel” este considerat de critici una dintre capodoperele literaturii române. Cu toate acestea, cei care au fost nevoiți să îl memoreze sau să-l analizeze la ora de română îl consideră un adevărat blestem.

Dan Barbilian, cunoscut în literatură sub pseudonimul Ion Barbu, s-a născut pe 19 martie 1895 la Câmpulung Muscel. Era fiul unui magistrat, Constantin Barbilian, și al Smarandei, care lucra ca menajeră. A urmat școala primară în orășelul natal, continuându-și studiile la liceele din Pitești, Câmpulung și București. Familia s-a mutat ulterior la Giurgiu, unde tatăl său a devenit prim-președintele Tribunalului Județean Vlaşca.

Dan Barbilian era pasionat de matematică, dar iubea poezia

Încă din adolescență, Dan Barbilian a manifestat o pasiune deosebită pentru matematică, colaborând cu revista „Gazeta matematică”. Între anii 1914 și 1920, a studiat la Facultatea de Științe din București, avându-i ca profesori pe Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu, David Emmanuel, Traian Lalescu și Anton Davidoglu.

După Primul Război Mondial, în perioada anilor 1921-1924, și-a continuat studiile de matematică la universitățile din Göttingen, Tübingen și Berlin. În acest timp, a cunoscut-o pe Gerda Hessenfelder (pe numele ei complet Gerda-Ane-Maria-Margot Paul Oskar Richard Oswald Hessenfelder), studentă la Facultatea de Chimie din Tübingen, care avea să-i devină soție. Cei doi s-au căsătorit în anul 1925 la Giurgiu, iar ulterior, Dan Barbilian a devenit profesor suplinitor la liceul din oraș.^[sursa]

Ion Barbu: povestea numelui

Povestea numelui neacceptat începe din adolescenţa tatălui său, trecut în catalogul şcolar cu numele Barbilian, în loc de cel real, Barbu.

Mai târziu, la naşterea fiului, ca să nu lase loc de speculaţii, judecătorul Constantin Barbilian (n.r: de fapt, Constantin Barbu) n-a mai îndrăznit să-i dea băiatului numele său real, ci pe cel cu care-l cunoştea, ca magistrat, mai tot oraşul.

„De teamă că lumea putea interpreta diferenţa de nume, la oficiul stării civile, Constantin Barbilian nu şi-a înscris fiul abia născut cu numele de familie Barbu, mai ales că erau puţini cei care-şi mai aminteau de el cu numele Barbu, aşa că l-a înregistrat Dan Barbilian. Ajuns la maturitate, fiul n-a fost niciodată încântat de numele dat de părinte. Considera că are «ceva lăutăresc în sunet». Nici criticului Eugen Lovinescu nu i-a plăcut cum sună Barbilian, atunci când viitorul poet i-a trimis câteva dintre poeziile scrise, aşa că înaintea debutului literar în revista «Sburătorul», în anul 1919, la sugestia criticului, Dan Barbilian şi-a luat numele bunicului, Ion Barbu.”, a explicat prof. Adrian Săvoiu.^[sursa]

Doctorat în matematică obținut în Germania

În anul 1921, la vârsta de 26 de ani, Ion Barbu a plecat în Germania, unde a reușit să-și finalizeze doctoratul în matematică. Cu toate acestea, odată cu desprinderea de România și de familie, poetul a dezvoltat o dependență de cocaină, un viciu care a devenit rapid cunoscut în cercul său de prieteni.

Într-o scrisoare adresată prietenului său Leo Defloss, Barbu mărturisea: „Din cauza unei prea lungi dezrădăcinări și a interesului meu, mereu viu, pentru experiențele spirituale, am luat obiceiul anumitor stupefiante: eter și cocaină!”

Se știe că poetul consuma cocaină săptămânal, uneori fiind însoțit de criticul literar Tudor Vianu, care se afla și el la studii în Germania.

Viciile care l-au doborât

În scurt timp, Ion Barbu a devenit dependent de narcotice puternice. În februarie 1924, sprijinit financiar de părinți, el a fost nevoit să se întoarcă rapid în România pentru a se distanța de ceea ce el numea „visul urât al Berlinului în plină decadență, în plină nebunie a drogurilor”, după cum relatează Andrei Oișteanu în cartea Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură.

Soția sa, Gerda Barbilian, a reușit să-l ajute să-și revină parțial, însă nu l-a putut elibera complet din ghearele dependenței. Chiar și după ce farmacii din România au refuzat să-i mai vândă eter, poetul găsea modalități de a-și procura substanța prin intermediul prietenilor.

Pe lângă dependența de droguri, Ion Barbu nutrea o altă pasiune intensă: femeile. Se spune că s-ar fi lăudat cu aproximativ 4.000 de aventuri erotice, un aspect confirmat parțial chiar de soția sa, Gerda Barbilian.

Aceasta mărturisea: „Sigur c-am fost şi geloasă, dar nu să-i fac scene. Uneori nu a fost uşor să lupt cu sentimentul ăsta. Cu timpul însă, rămâne doar ce-a fost frumos. Dar era într-adevăr un bărbat curtat oriunde îşi făcea apariţia. Normal că atrăgând atenţia, nu putea rămâne în umbră. Era vivace, ochii lui sclipitori, ah, tempi pasati. Nu era un molâu, ştiam că trebuie să rezist. Am fost mândră de el.”

În ciuda acestor lucruri, Ion Barbu a fost unul dintre cei mai importanți poeți români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc, fiind, de asemenea participant la avangarda artistică românească, dar și un afiliat al gândirismului.

Una dintre cele mai cunoscute creații ale lui Ion Barbu, poezia „După melci”, a fost publicată în anul 1921 în revista Viața Românească. Cu toate acestea, capodopera sa incontestabilă rămâne „Riga Crypto și lapona Enigel”, o baladă alegorică de o complexitate remarcabilă. Operele sale din această perioadă se disting printr-un caracter narativ pronunțat, aducând în prim-plan adevărate povești poetice.

Ion Barbu s-a stins din viață pe 11 august 1961, la spitalul Vasile Roaită din București, după o luptă îndelungată cu cancerul hepatic. Avea 66 de ani. Într-o coincidență tulburătoare, a doua zi după moartea sa, salcia din fața casei, pe care poetul o descrisese ca un copac sfânt, a fost doborâtă de o furtună. La rădăcina acestei sălcii, Ion Barbu își îngropase câinii credincioși, păstrându-le astfel memoria aproape de locul pe care-l considera sacru.

---

Riga Crypto si Lapona Enigel

Menestrel trist, mai aburit
Ca vinul vechi ciocnit la nuntă,
De cuscrul mare dăruit
Cu pungi, panglici, beteli cu funtă,.

Mult îndărătnic menestrel,
Un cântec larg tot mai încearcă,
Zi-mi de lapona Enigel
Şi Crypto, regele-ciupearcă!.

– Nuntaş fruntaş!
Ospăţul tău limba mi-a fript-o,
Dar, cântecul, tot zice-l-aş,
Cu Enigel şi riga Crypto.

– Zi-l menestrel!
Cu foc l-ai zis acum o vară;
Azi zi-mi-l strâns, încetinel,
La spartul nunţii, în cămară.

Des cercetat de pădureţi
În pat de râu şi-n humă unsă,
Împărăţea peste bureţi
Crai Crypto, inimă ascunsă,.

La vecinic tron, de rouă parcă!
Dar printre ei bârfeau bureţii
De-o vrăjitoare mânătarcă,
De la fântâna tinereţii.

Şi răi ghioci şi toporaşi
Din gropi ieşeau să-l ocărască,
Sterp îl făceau şi nărăvaş,
Că nu voia să înflorească.

În ţări de gheaţă urgisită,
Pe-acelaşi timp trăia cu el,
Laponă mică, liniştită,
Cu piei, pre nume Enigel.

De la iernat, la păşunat,
În noul an, să-şi ducă renii,
Prin aer ud, tot mai la sud,
Ea poposi pe muşchiul crud
La Crypto, mirele poienii.

Pe trei covoare de răcoare
Lin adormi, torcând verdeaţă:
Când lângă sân, un rigă spân,
Cu eunucul lui bătrân,
Veni s-o-mbie, cu dulceaţă:.

– Enigel, Enigel,
Ţi-am adus dulceaţă, iacă.
Uite fragi, ţie dragi,
Ia-i şi toarnă-i în puiacă.

– Rigă spân, de la sân,
Mulţumesc Dumitale.
Eu mă duc să culeg
Fragii fragezi, mai la vale.

-Enigel, Enigel,
Scade noaptea, ies lumine,
Dacă pleci să culegi,
Începi, rogu-te, cu mine.

-Te-aş culege, rigă blând..
Zorile încep să joace
Şi eşti umed şi plăpând:
Teamă mi-e, te frângi curând,
Lasă. – Aşteaptă de te coace.

-Să mă coc, Enigel,
Mult aş vrea, dar vezi, de soare,

Visuri sute, de măcel,
Mă despart. E roşu, mare,
Pete are fel de fel;
Lasă-l, uită-l, Enigel,
În somn fraged şi răcoare.

– Rigă Crypto, rigă Crypto,
Ca o lamă de blestem
Vorba-n inimă-ai înfipt-o!
Eu de umbră mult mă tem,.

Că dacă-n iarnă sunt făcută,
Şi ursul alb mi-e vărul drept,
Din umbra deasă, desfăcută,
Mă-nchin la soarele-nţelept.

La lămpi de gheaţă, supt zăpezi,
Tot polul meu un vis visează.
Greu taler scump cu margini verzi
De aur, visu-i cercetează.

Mă-nchin la soarele-nţelept,
Că sufletu-i fântână-n piept,
Şi roata albă mi-e stăpână,
Ce zace-n sufletul-fântână.

La soare, roata se măreşte;
La umbră, numai carnea creşte
Şi somn e carnea, se dezumflă,
Dar vânt şi umbră iar o umflă..

Frumos vorbi şi subţirel
Lapona dreaptă, Enigel,
Dar timpul, vezi, nu adăsta,
Iar soarele acuma sta
Svârlit în sus, ca un inel.

– Plângi, preacuminte Enigel!
Lui Crypto, regele-ciupearcă.
Lumina iute cum să-i placă?
El se desface uşurel
De Enigel,
De partea umbrei moi, să treacă..

Dar soarele, aprins inel,
Se oglindi adânc în el;
De zece ori, fără sfială,
Se oglindi în pielea-i cheală.

Şi sucul dulce înăcreşte!
Ascunsa-i inimă plesneşte,
Spre zece vii peceţi de semn,
Venin şi roşu untdelemn
Mustesc din funduri de blestem;.

Că-i greu mult soare să îndure
Ciupearcă crudă de pădure,
Că sufletul nu e fântână
Decât la om, fiară bătrână,
Iar la făptură mai firavă
Pahar e gândul, cu otravă,.

Ca la nebunul rigă Crypto,
Ce focul inima i-a fript-o,
De a rămas să rătăcească
Cu altă faţă, mai crăiască:.

Cu Laurul-Balaurul,
Să toarne-n lume aurul,
Să-l toace, gol la drum să iasă,
Cu măsălariţa-mireasă,
Să-i ţie de împărăteasă.