Haremul, care în limba arabă înseamnă „loc interzis”, a devenit sinonim cu o gamă largă de imagini care oscilează între un paradis al plăcerilor carnale și o închisoare pentru femeile aflate sub dominația otomanilor sau a arabilor. Ce este adevărat și ce ține de fantezie în poveștile țesute în jurul acestei instituții vom descoperi în cele ce urmează.

Despre această instituție s-au păstrat foarte puține detalii, iar multe dintre reprezentările pictorilor din diverse epoci sunt mai degrabă rodul imaginației decât al realității. De altfel, practica căsătoriilor multiple nu este un fenomen izolat și se regăsește în diferite perioade și regiuni ale lumii: de la faraonii Egiptului la împărații Chinei și până la diverși lideri africani.

Totuși, un aspect interesant este că acest tip de uniuni poate fi întâlnit în ambele sensuri. Dacă forma poligină – cu un bărbat și mai multe soții – este bine cunoscută, în special prin prisma haremurilor musulmane, trebuie menționat că există și exemple de poliandrie. În anumite regiuni din Tibetul de azi, o femeie se căsătorește cu toți frații soțului ei, o tradiție care, deși mai puțin mediatizată, oferă o perspectivă diferită asupra relațiilor familiale.

Haremul a fost adesea invocat de mișcările feministe ca simbol al exploatării femeilor de către bărbați. Totuși, exemple precum cel din Tibet – și altele similare – sugerează că aceste practici reflectă mai degrabă influența stilului de viață, a tradițiilor și a contextului cultural decât o simplă formă de dominație.

haremul
Haremul reprezenta o structură socială în Imperiul Otoman

Haremul în Imperiul Otoman: o formă de organizare socială

În cele ce urmează vom discuta despre haremul văzut ca instituție specifică lumii otomane. În acest context, haremul reprezenta o formă de organizare socială similară unei familii extinse. Totodată, termenul face referire și la partea „arhitecturală”, deoarece haremul desemna și ansamblul clădirilor dedicate acestei structuri, un complex care includea spital, dormitoare, moschei și alte facilități.

Religia islamică permite fiecărui bărbat musulman să aibă până la patru soții, care locuiau în această parte a casei. În cazul sultanilor, însă, pe lângă soții oficiale, în harem se aflau concubine, cadâne și sclave, al căror număr era adesea impresionant. Acesta este motivul pentru care haremul de la Palatul Topkapi, extins după incendiul din anul 1665, a devenit un adevărat oraș în miniatură.

Complexul includea un spital, o spălătorie, două moschei, chioșcuri și 300 de camere, pe lângă alte servicii, fiind construit pe mai multe niveluri pentru a găzdui această structură elaborată.[sursa]

Sistemul de robi și tributul de sânge în Imperiul Otoman

Lăsând deoparte confuziile și miturile care au alimentat diverse teorii și materiale de propagandă – precum ideile că haremul era o închisoare pentru femei, un loc al orgiilor sexuale sau, dimpotrivă, că numărul mare de cadâne făcea ca unele să îmbătrânească și să moară virgine din lipsă de atenție din partea sultanului – haremul otoman funcționa după un set strict de reguli.

Această instituție era parte integrantă din sistemul de robi (kul), care reprezenta fundația societății otomane, extinzându-se dincolo de Palatul Imperial. Palatul Sultanilor era nu doar reședința conducătorului, ci și centrul administrativ al statului otoman. Toți cei care exercitau autoritatea imperială – guvernatori, comandanți militari, înalți funcționari – proveneau din Palat, unde primeau o educație specială înainte de a fi numiți în funcții de stat.

• CITEŞTE ŞI:  Ziua în care Mona Lisa a fost furată, devenind astfel o operă de artă celebră în toată lumea

Relația dintre robi și sultan era una de loialitate absolută. Legăturile robilor cu familiile lor de origine erau complet tăiate la intrarea în sistemul devșirme – recrutarea copiilor din rândul populației creștine sau de alte religii non-islamice. Acești copii, cu vârste cuprinse între 3 și 7 ani, erau selectați exclusiv din teritoriile care făceau parte integrantă din Imperiul Otoman.

Este important de menționat că Țările Române, fiind vasale și plătitoare de tribut, nu erau supuse acestui sistem, în ciuda insinuărilor din filmul lui Sergiu Nicolaescu, „Mihai Viteazul”.

Publicitate

De asemenea, dreptul de viață și de moarte asupra robilor îi aparținea exclusiv sultanului. Recrutarea se limita la provinciile guvernate direct de pașa-le sau la teritoriile raiale, iar pe lângă aceștia, robi erau luați și din rândul prizonierilor de război.

Ascensiunea robilor în structura de putere

Până la domnia lui Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, vizirii erau selectați din rândul musulmanilor nativi, în special din ulema – clasa savanților religioși. După ce Mahomed al II-lea a numit un Mare Vizir provenit dintr-o veche familie de birocrați musulmani, la moartea acestuia, ienicerii – instigați de pașa-le provenite dintre robi – l-au ucis brutal și au impus regula ca funcția de Mare Vizir să fie ocupată doar de indivizi cu statut de rob.

Această schimbare avea o motivație clară: copiii musulmanilor nativi, odată ajunși în funcții înalte, aveau tendința de a sprijini mai degrabă familia proprie decât pe sultan. Sistemul otoman se baza pe ideea că robii, fiind complet dependenți de sultan, îi vor rămâne loiali.

Este esențial de subliniat că mentalitatea otomană despre sclavi și robi era diferită de imaginea stereotipică vehiculată în alte contexte istorice. Fiecare rob avea posibilitatea de a avansa pe baza meritelor proprii, iar mulți dintre aceștia au devenit personalități influente în Imperiul Otoman.

În cadrul sistemului de robi (kul), băieții recrutați pentru a deveni paji și a ocupa funcții administrative sau birocratice în statul otoman erau sub supravegherea lui kapi agasi (eunucul alb), superintendentul Palatului Imperial. De educația și organizarea femeilor din harem se ocupa însă harem agasi (eunucul negru), al cărui rol a crescut semnificativ pe măsură ce influența femeilor din harem asupra sultanului a devenit mai vizibilă. Un exemplu notabil este cazul Roxelanei, a cărei putere a marcat istoria otomană.

Educația și rolul femeilor din harem

În anul 1475, haremul Palatului Topkapi găzduia aproximativ 400 de femei sclave. Acestea erau supuse unui proces riguros de educație și instruire.

În tradiția otomană, concubinajul era practicat alături de sclavia legalizată, iar relațiile cu sclavele concubine aveau adesea scop reproductiv. Totuși, copiii născuți din astfel de relații nu aveau drepturi de moștenire, spre deosebire de cei proveniți din mariajul legal. Această distincție alimenta competiția constantă între soțiile și concubinele din harem.

În timp, statutul femeilor din harem putea evolua de la cel de sclavă concubină la cel de favorită (haseki), o poziție care aducea cu sine posibilitatea recunoașterii copiilor născuți din relația cu sultanul. Femeile care obțineau titlul de sultan kadin – un statut superior – se bucurau de o poziție consolidată în ierarhia haremului.

Fetele aduse la Palat începeau ca novice (acemî-i), fiind instruite sub supravegherea kahya kadin, o femeie superintendentă. Educația lor includea învățarea principiilor islamului, dar și diverse abilități precum broderia, cusutul, dansul, cântatul, mânuirea instrumentelor muzicale, teatrul de marionete și arta povestirii. Fiecare fată era încurajată să-și dezvolte talentele individuale, la fel cum se întâmpla și în cazul pajilor.

• CITEŞTE ŞI:  11 giganţi care chiar există în viaţa reală. Vezi cum arată (VIDEO)

Pe măsură ce avansau, novicele dobândeau diferite ranguri: câriye, șagird, gedikli (fecioare în așteptare) și, în final, usta. Din rândul celor mai avansate erau selectate femeile care ajungeau în patul sultanului, cunoscute sub numele de haseki (favorite). Dintre acestea, erau alese cele patru soții oficiale, conform legii islamice, care permitea până la patru soții. Acestea primeau titlul de kadin (cadâne).

Dacă o favorită năștea un fiu, ea devenea baş-kadin și ocupa o poziție privilegiată în harem. În această calitate, i se oferea un apartament separat pentru ea și copiii săi, consolidându-și astfel influența asupra vieții de la curte.

Soțiile canonice și rolul lor în ierarhia haremului

Un statut special în ierarhia haremului îl aveau soțiile canonice, alese de sultani dintre fiicele conducătorilor străini. Aceste femei ajungeau direct în vârful ierarhiei, având un rol oficial și simbolic în consolidarea alianțelor politice. Totuși, sultanul putea avea o favorită din rândul concubinelor, iar influența acesteia putea să o depășească pe cea a soțiilor oficiale.

Un exemplu notabil este cel al Roxelanei, sclava ruteană care, în timpul domniei lui Suleiman Magnificul, a ajuns să exercite o influență extraordinară asupra unuia dintre cei mai puternici lideri ai secolului al XVI-lea.

Cunoscând-o sub numele de Hurrem Sultan, Suleiman a făcut un gest rar în tradiția otomană, transformând-o în soție oficială. Roxelana a fost favorizată atât ea, cât și copiii săi, iar dragostea lui Suleiman pentru ea a influențat numeroase decizii politice și diplomatice. Deși căsătoria lor nu era monogamă, aceasta a marcat începutul unei perioade în istoria otomană în care haremul a dobândit o influență semnificativă asupra conducerii imperiale.

haremul imperiul otoman
Ierarhia haremului în Imperiul Otoman era foarte strictă / Foto: Dorotheum, pictură de Joseph Himmel, anul 1921

Cine conducea haremul?

La conducerea haremului se afla valide sultan – mama sultanului în funcție. În multe cazuri, aceasta era o fostă favorită a sultanului decedat, nu neapărat una dintre soțiile recunoscute de legea islamică (șeriat). Între anii 1574 și 1687, căsătoriile canonice au fost rareori încurajate, ceea ce a dus la o creștere considerabilă a influenței valide sultanelor în politica imperială.

În ierarhia palatului, eunucul negru (harem agasi) era subordonat valide sultanei, la fel cum eunucul alb (kapi agasi) era subordonat direct sultanului. După moartea mamei sultanului, prima cadână – cea mai influentă dintre concubine – prelua conducerea haremului.

Accesul femeilor la sultan era reglementat cu strictețe. Ele nu aveau voie să-l întâlnească liber, iar când sultanul se apropia, trebuiau să se ascundă dacă auzeau sunetul papucilor săi, ale căror tălpi erau întărite cu cuie de argint. De asemenea, sultanului nu îi era permis să se îndrăgostească de vreo novice.

Personalul haremului, la fel ca pajii din Palat, primea un stipendiu zilnic și uniforme speciale. Ideea că sute de femei rămâneau la dispoziția sultanului timp de decenii este eronată. Multe dintre fete se căsătoreau cu pajii care părăseau Palatul Topkapi pentru a ocupa diverse funcții în afara acestuia. Recrutarea și ieșirea din serviciul direct al sultanului erau procese continue, ceea ce asigura o dinamică permanentă în cadrul haremului.

Cele mai multe femei din harem nu ajungeau niciodată în fața sultanului. Doar cele de o frumusețe remarcabilă și cu talente deosebite erau considerate potențiale concubine și pregătite pentru această eventualitate. Acestea erau instruite să danseze, să recite poezii, să cânte la diverse instrumente muzicale și să deprindă arta seducției. Numai cele mai talentate și bine pregătite erau prezentate sultanului, ceea ce le oferea șansa de a ocupa o poziție influentă în harem.[sursa]

• CITEŞTE ŞI:  Găinile astea uriaşe te vor lăsa cu gura căscată

Eunucii și paza haremului în Imperiul Otoman

Paza haremului era asigurată de eunucii negri, conduși de Marele Eunuc Negru, cunoscut sub titlul de kizlar aga. Termenul „eunuc” provine din greaca veche și înseamnă „păzitorul dormitorului”, însă această meserie este mult mai veche decât epoca otomană. Eunucii negri erau capturați de obicei din Egipt, Abisinia sau Sudan, fiind transportați pe Marea Mediterană către târgurile de sclavi din orașe precum Mecca, Medina, Beirut, Izmir sau Istanbul.

O regulă strictă impunea ca toți eunucii, fie albi, fie negri, să fie castrați înainte de a ajunge pe piețele de sclavi, deoarece în teritoriile islamice castrarea era interzisă. Totuși, utilizarea sclavilor castrați nu era reglementată, ceea ce permitea includerea lor în structurile administrative și de securitate ale Palatului Imperial.

Categoriile de eunuci și rolurile lor

Eunucii erau împărțiți în două categorii, în funcție de procedura de castrare. Prima categorie, din care făceau parte eunucii negri, includea sclavi cărora li se îndepărtau doar testiculele, rana fiind cauterizată cu ulei încins. Cea de-a doua categorie, specifică eunucilor albi, presupunea îndepărtarea completă a organelor genitale.

Ambele categorii erau folosite în Palatul Imperial de la Istanbul, dar aveau roluri diferite. Eunucii negri erau responsabili de paza haremului, în timp ce eunucii albi erau implicați în administrația Palatului și în supravegherea pajilor.

Marele Eunuc Negru: o funcție de maximă influență

Kizlar aga, Marele Eunuc Negru, avea un statut echivalent cu cel al unui general de armată. Acesta era singurul bărbat care putea intra liber în harem, fiind responsabil de supravegherea și siguranța acestuia. El însoțea personal fiecare femeie în dormitorul sultanului și era prezent la evenimentele importante, precum căsătoriile sultanului sau nașterile.

De asemenea, kizlar aga era un mesager de încredere între sultan și Marele Vizir, dar și între sultan și mama acestuia, valide sultan. În plus, el organiza evenimentele imperiale, cum ar fi petrecerile de circumcizie, nunțile și sărbătorile oficiale. În cazul unor infracțiuni grave comise de femeile din harem, Marele Eunuc Negru avea autoritatea de a aplica pedeapsa capitală. Procedura presupunea ca femeia acuzată să fie pusă într-un sac și aruncată în apele Bosforului, o practică asociată cu Palatul Topkapi, situat pe malul acestuia.

Începând cu domnia lui Suleiman Magnificul, influența haremului asupra sultanului a crescut considerabil. Sultanul a început să petreacă mai mult timp în harem, renunțând treptat la conducerea personală a campaniilor militare și izolându-se de realitățile politice. Această schimbare a dus la sporirea puterii Marelui Eunuc Negru, care a devenit un intermediar esențial între harem și lumea exterioară.

Totuși, această apropiere excesivă de harem și izolarea sultanilor au fost factori care au contribuit la declinul Imperiului Otoman, reducând eficiența conducerii și capacitatea de a răspunde provocărilor externe.

Abonaţi-vă la newsletter folosind butonul de mai jos, pentru a primi - periodic şi gratuit - o notificare pe adresa de email atunci când publicăm articole interesante: