10 scriitori români care au murit în circumstanțe neclare sau tragice

Moartea scriitorilor români ascunde adesea drame mai mari și mai întunecate decât ficțiunea pe care au creat-o. De la asasinate politice și erori medicale flagrante, până la accidente profund suspecte, istoria literaturii noastre este marcată de finaluri tragice.

Un creier genial uitat pe pervazul unei ferestre deschise, descompunându-se sub soare din neglijența unei asistente. O oră exactă a propriei morți, prevestită cu luciditate în liniștea nopții. Un pahar cu lapte strecurat printr-o vizetă metalică, drept ultimă dorință. Acestea nu sunt scene de ficțiune, ci fragmentele crude din ultimele clipe ale celor mai mari creatori ai României. O parte dintre marile noastre personalități literare au avut parte de sfârșituri învăluite în mister, erori medicale flagrante, excese letale sau asasinate mușamalizate.

Dincolo de mituri urbane, aceste morți suspecte scot la lumină adevăruri incomode despre limitările medicinei de epocă, brutalitatea Securității sau epurările tăcute din anii de tranziție politică. Iată 10 dintre scriitorii români care au murit în condiții suspecte:

#1. Misterul morții lui Eminescu: sifilis sau diagnostic medical eronat?

Destinul Poetului Nepereche a fost curmat de un diagnostic medical eronat: medicii credeau că suferă de sifilis, aplicându-i un tratament distructiv cu injecții cu mercur. Izolat în sanatoriul de boli mintale al doctorului Șuțu, situat pe Strada Plantelor din București, Eminescu a fost chiar lovit în cap cu o cărămidă de un pacient în ziua morții sale. Pacientul care l-a lovit era Petre Poenaru, fost tenor și director de operă, rudă cu Petrache Poenaru — inventatorul stiloului; acesta l-ar fi atacat exasperat fiindcă Eminescu cânta repetat «Deșteaptă-te, române».

Ultima lui dorință a fost un banal pahar cu lapte. Când medicul de serviciu i l-a strecurat prin vizeta metalică a salonului, i-ar fi șoptit: „sunt năruit”.

Tratamentul cu mercur, prescris din incompetență de medicii epocii pentru un sifilis inexistent, nu a făcut decât să îi distrugă sistemul nervos, transformând o afecțiune maniaco-depresivă într-o condamnare la moarte.

Decesul marelui poet s-a produs în noaptea de 15 iunie 1889, dar a fost constatat a doua zi, pe 16 iunie 1889, când medicii Șuțu și Petrescu au întocmit un raport oficial ambiguu. Pe 18 iunie 1889, Eminescu a fost depus la biserica Sfântul „Gheorghe cel Nou” din București, pe un catafalc împodobit cu ramuri de tei, flancat de coroane din partea Academiei Române și a prietenilor.

Autopsia a fost urmată de o gafă monumentală: începută de doctorul Tomescu și continuată de Marinescu de la laboratorul Babeș, analiza nu a putut fi finalizată pentru că un cadru medical – o asistentă neglijentă – i-a uitat creierul pe o fereastră deschisă, unde s-a descompus rapid. O ipoteză susținută de cercetători este că «uitarea» nu a fost o simplă neglijență: un creier intact, fără leziunile sifilisului, ar fi fost o dovadă stânjenitoare împotriva diagnosticului oficial.

Situația medicală reală a fost rezumată ulterior de criticul Nicolae Manolescu, pe blogul său:

„În 1972, medicul Ion Nica a studiat cazul, pornind de la mult-puţinele mărturii existente, şi a contestat diagnosticul călinescian. Studiul lui Ion Nica nu l-a convins pe Ş. Cioculescu, autor al unei riposte severe în România literară. M-a convins, în schimb, pe mine.Am polemizat atunci, în paginile aceleiaşi reviste, cu bătrânul (ah, era mai tânăr decât sunt eu acum!) critic, fiecare rămânând la ale lui. În 1996, un alt medic, Ovidiu Vuia, a reluat ipoteza colegului său şi a susţinut o opinie asemănătoare: poetul ar fi suferit de o psihoză endogenă de tip maniaco-depresiv, fără demenţă, paralizie şi distrugere a creierului. Toate simptomele cunoscute pledează pentru concluzia că Eminescu a suferit de boala lui Hölderlin mai degrabă decât de aceea (nu foarte sigură, nici ea) a lui Maupa­ssant. Nefiind vorba de sifilis, tratamentul cu mercur s-ar fi dovedit inadecvat, grăbindu-i poetului moartea. Dacă nu i s-ar fi aplicat tratamentul cu pricina, Eminescu ar fi avut parte de declinul îndelungat al poetului german. Responsabilitatea erorii de diagnostic revine doctorilor Iszac şi Marinescu (acesta aflat la începuturile prodigioasei lui cariere de neurolog).”

#2. Ion Creangă

Anul 1889 a secerat practic întregul triunghi literar de la Iași: Mihai Eminescu în iunie, Veronica Micle (sinucidere) în august, iar Ion Creangă în ultima zi a anului.

Moartea bunului său prieten, Eminescu, i-a provocat o suferință imensă lui Ion Creangă. Doliul profund i-a accelerat declinul fizic, deja agravat de o obezitate extremă care îi îngreuna respirația. Măcinat de crize de epilepsie, marele povestitor a decedat pe neașteptate, la 52 de ani, în ultima zi a anului, pe 31 decembrie 1889, cu doar câteva ore înainte de trecerea în Noul An. Și-a petrecut ultimele clipe cutreierând străzile Iașiului alături de un amic.

Fost diacon, Creangă fusese exclus din cler în 1872 după ce, printre altele, trăsese cu pușca în ciorile de pe o biserică din Iași și divorțase — un episod relatat de presa vremii. După ce a mâncat gogoși și a consumat alcool, s-a oprit spre amiază la tutungeria fratelui său. Acolo i s-a făcut brusc rău și s-a stins. Pe 2 ianuarie 1890, trupul său a fost depus în Cimitirul Eternitatea din Iași.

#3. Liviu Rebreanu

Decesul lui Liviu Rebreanu a survenit pe 1 septembrie 1944, în timp ce se afla pe proprietatea sa din Valea Mare, lângă Pitești. Cauzele oficiale menționau un emfizem pulmonar, afecțiuni cardiace și o suspiciune de cancer. Realitatea ar fi putut fi însă mult mai violentă. Cu două luni înainte, în «Jurnal», Rebreanu își nota lucid șansele minime de salvare, invocând vârsta, chistul pulmonar și emfizemul — o premoniție notată chiar de mâna lui.

Ilderim Rebreanu, nepotul scriitorului, susține ferm ipoteza asasinatului: romancierul ar fi fost împușcat de soldații ruși veniți să-i jefuiască proprietatea. În haosul din toamna anului 1944, asasinarea sa ar fi fost fie o execuție sumară în timpul schimbărilor de regim, fie rezultatul unei tâlhării comise de trupele sovietice. Această teorie a crimei este susținută și de Ivor Porter, un lector universitar de limbă engleză, cu mențiunea că execuția s-ar fi produs în noaptea de 23 spre 24 august, în timp ce scriitorul se afla într-o mașină.

#4. Mihail Sadoveanu

Marele Sadoveanu s-a stins în dimineața zilei de 19 octombrie 1961, fiind înmormântat două zile mai târziu în Cimitirul Bellu. Versiunea oficială a dictat un infarct generat de probleme cardiace mai vechi.

Totuși, variantele neoficiale spun că tragedia s-a petrecut într-un vagon de tren, nu în locuința sa. Unii susțin că ar fi fost asasinat de un mason, lovit în cap cu un obiect dur drept pedeapsă pentru trădarea francmasoneriei – unde fusese lider și Mare Maestru al Masoneriei Române – și pactizarea deschisă cu noul regim comunist, pe care ajunsese să-l legitimeze cu prețul propriei staturi morale. Inițiat în 1927, Sadoveanu a urcat ierarhia fulgerător — de la gradul 18 la gradul 33 în câteva luni — ajungând Mare Maestru al Marii Loji Naționale din România

O altă speculație plasează moartea tot în tren, dar legată de ingerarea unei substanțe misterioase, un afrodiziac motivat de un apetit sexual crescut pe care scriitorul îl avea în ciuda vârstei. Aceste versiuni sunt însă contestate ferm: strănepotul scriitorului, Iordan Mircea Herford, le-a numit «fabulații», amintind că documentele oficiale indică o moarte naturală.

#5. Lucian Blaga

Deși fusese propus la Premiul Nobel, regimul comunist i-a interzis lui Lucian Blaga accederea la această distincție. Propunerea oficială din 1956 a venit de la italianca Rosa del Conte și de la criticul Basil Munteanu (exilat la Paris), ideea pornind de la Mircea Eliade; regimul comunist ar fi trimis emisari la Stockholm pentru a sabota candidatura, iar poeziile lui Blaga au rămas interzise până în 1962.

Refugiat la Lancrăm, lângă Sebeș, poetul se plimba intens prin natură, ignorând multă vreme durerile ascuțite la nivelul coloanei vertebrale. Când a ajuns la spital în 1961, a aflat verdictul: cancer osos cu metastaze.

Tratamentele nu au dat randament. Sfârșitul a fost dictat parcă de o intuiție supranaturală: în noaptea de 5 spre 6 mai, Blaga s-a trezit din somn și i-a transmis soției sale că va deceda în cel mult o oră. Așa s-a și întâmplat. A fost înmormântat chiar de ziua lui de naștere, în cimitirul din Lancrăm.

Marginalizat de regimul comunist și interzis din spațiul public, Lucian Blaga a avut parte de o ieșire din scenă guvernată de o luciditate supranaturală, transformând propria moarte într-o ultimă ironie poetică.

#6. Ion Luca Caragiale

Cel mai mare dramaturg român s-a stins la 60 de ani, departe de țară, la Berlin. Se autoexilase la Berlin în 1904, dezgustat după procesul cu publicistul Caion și nerecunoașterea Academiei. În ultima sa noapte, Caragiale i-a vorbit fiului său despre «Macbeth», spunând că soarta eroului tragic e pecetluită din prima scenă; a fost găsit mort a doua zi dimineață. A fost găsit în dimineața de 22 iunie 1912, în locuința sa, de către soție și fiică, după ce în noaptea precedentă îl auziseră tușind puternic. Medicii legiști au pus decesul pe seama problemelor cardiace, deși un alt zvon spunea că ar fi sucombat pe stradă.

Trupul său, depus la capela bisericii protestante din Schoeneberg, a avut o călătorie complicată spre Cimitirul Bellu. Pe drum s-au înregistrat mai multe neplăceri: sicriul și actele au fost pierdute, rămășițele sale poposind uitate câteva zile într-o gară până să ajungă în țară. Întârzierea și rătăcirea sicriului pe drumurile Europei au transformat ultimul său drum într-o veritabilă schiță de un umor negru, perfect ancorată în absurdul universului caragialian.

#7. Nichita Stănescu

Considerat adesea de talia lui Eminescu, poetul a dus o luptă pierdută cu alcoolul, ajungând la un consum ce depășea și două sticle de votcă pe zi. A fost o formă de sinucidere lentă și asumată, ficatul său cedând sub toxicitatea unui stil de viață pe care nici măcar intervențiile disperate ale apropiaților nu l-au mai putut frâna. După nenumărate probleme cu ficatul care au cerut internări repetate și chiar o cură la Mangalia, corpul său a cedat.

În anul 1980 a fost nominalizat de Academia Suedeză pentru Nobel, alături de Borges și de laureatul Odysseas Elytis — dar Uniunea Scriitorilor din țară i-a subminat candidatura.

Pe 12 decembrie 1983, la scurt timp după ce se întorsese de la nunta unor prieteni din provincie, starea sa s-a agravat. Dus la Spitalul Fundeni, medicii au fost neputincioși. În noaptea de 13 decembrie, a suferit un stop cardio-respirator. Anunțul oficial vorbea despre acest stop cardio-respirator, dar la autopsie s-a constatat că ficatul îi era aproape distrus — confirmarea brutală a anilor de alcool. Nichita Stănescu se odihnește la Cimitirul Bellu.

#8. Cum a murit Nicolae Labiș: accident de tramvai sau asasinat al Securității?

Creatorul unor opere cu adevărat valoroase a murit tragic, la doar 21 de ani, fără a fi căsătorit vreodată, deși a avut multe relații. Însă succesul său fulminant și spiritul său rebel deveniseră deja incomode pentru sistemul opresiv pe care începuse să-l conteste voalat.

Conform istoricului Dan Falcan, în noaptea de dinaintea morții, 22 decembrie 1956, poetul se afla la restaurantul Capşa din Capitală. La masa lui stăteau Lucian Raicu, soția acestuia și o balerină rusă, descrisă drept o doamnă cu „o moralitate îndoielnică”. După câteva pahare, Labiș a ieșit din local spre stația de tramvai din apropiere, unde a ajuns sub roțile vagonului. Labiș nu a murit pe loc: a supraviețuit aproape două săptămâni, paralizat, cu măduva secționată, dictând poemul «Pasărea cu clonț de rubin» de pe patul de spital.

Îngrijit la spitalul Colțea și transferat ulterior, nu a mai putut fi salvat. Pe patul de moarte i-a dictat lui Aurel Covaci ultima sa poezie:

Pasărea cu clonţ de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat./ Nu mai pot s-o mângâi./ M-a strivit/ Pasărea cu clonţ de rubin,/ Iar mâinile/ Puii păsării cu clonţ de rubin/ Ciugulind prin ţărână,/ Vor găsi poate/ Urmele poetului Nicolae Labiş/ Care va rămâne o amintire frumoasă.

Surorii sale, Margareta, Labiș i-a șoptit că a fost tras de palton spre linii. Dispariția sa a divizat opinia publică: unii au dat vina pe un accident banal favorizat de amețeala alcoolului, în timp ce alții au arătat cu degetul o acțiune premeditată a Securității. Ipoteza unei mâini ascunse e alimentată de două fapte verificabile: poetul avea, din 1956, un dosar de urmărire informativă în care corespondența îi era interceptată, iar dosarul penal al cazului a fost arhivat la foarte scurt timp după moarte.

#9. George Coșbuc

Viața marelui poet s-a încheiat la 51 de ani, măcinat de dorul imposibil pentru singurul său fiu. La 26 august 1915, Alexandru Coșbuc, un student de doar 19 ani chemat în armată spre Drobeta Turnu Severin, călătorea într-un Mercedes Torpedo Benz. La volan era Alexandru Stâlpeanu, un latifundiar din Teleorman, care conducea probabil singura mașină ce străbătea drumurile Gorjului în acea vreme. Cei doi se întorceau de la vila din Tismana, locul unde Coșbuc tatăl se retrăgea deseori să scrie.

După ce a lovit un bolovan, bolidul a intrat într-o căruță. Stâlpeanu a murit pe loc, iar tânărul Alexandru, rănit grav, s-a stins pe drum, într-o căruță care îl ducea spre spitalul din Târgu Jiu. A fost o lovitură fatală nu doar pentru tânăr, ci și pentru marele poet: durerea absurdă a pierderii i-a secătuit complet forța creatoare, împingându-l spre o izolare totală. Devastat, George Coșbuc a ridicat „fântâna lui Coşbuc” în memoria băiatului (amplasament menționat ulterior de omul de afaceri Ion Vârțanu). La mai puţin de trei ani de la această dramă, poetul a decedat și a fost înmormântat în Cimitirul Bellu.

#10. Mihail Sebastian

Cu cinci ani înainte să moară lovit de un camion, Mihail Sebastian publicase un roman intitulat, premonitoriu, «Accidentul» (1940).

Voce intelectuală extrem de influentă, lucidă și incomodă, Mihail Sebastian a murit fulgerător la doar 37 de ani. În luna mai a anului 1945, exact în perioada tulbure în care regimul comunist (susținut de sovietici) prelua forțat puterea în România, scriitorul a fost lovit de un camion pe Bulevardul Regina Maria din București. Se îndrepta spre universitate, unde urma să predea primul său curs. Faptul că a fost strivit de un camion militar – sursele istorice oscilând între un vehicul sovietic sau unul românesc condus de un șofer imprudent – a alimentat decenii la rând o ipoteză întunecată.

Pentru mulți, moartea sa prematură nu a fost o simplă tragedie rutieră, ci un asasinat politic executat la comandă, mascat cinic sub forma unui accident absurd, cu scopul de a reduce la tăcere o minte critică incontrolabilă.

Moartea sa a survenit într-un moment critic – anul 1945 – exact când noul aparat de partid sovietizat viza eliminarea sistematică a elitelor culturale și a vocilor de opoziție. Din acest motiv, ipoteza asasinatului politic camuflat într-o eroare de circulație rămâne una dintre cele mai plauzibile teorii ale istoriografiei recente.

«Jurnalul» său (1935–1944), scos din țară prin curier diplomatic de fratele său și ajuns la Ierusalim, a fost publicat abia în 1996 și a devenit un document de referință despre antisemitismul din România, tradus în mai multe limbi.

Moștenirea care a supraviețuit tragediei

Multe dintre aceste destine se ating: tatăl lui Rebreanu fusese coleg de școală cu tatăl lui Coșbuc; Labiș era rudă îndepărtată cu Creangă; iar mulți dintre ei se odihnesc azi unii lângă alții, pe Aleea Scriitorilor de la Bellu — Nichita Stănescu chiar în fața mormântului lui Eminescu.

Deși moartea acestor scriitori români rămâne, în multe cazuri, învăluită în ipoteze medicale greșite sau dosare pierdute, un lucru este cert: operele lor au supraviețuit regimurilor, erorilor și mașinațiunilor care i-au condamnat prea devreme.

Alte 5 morți cu semne de întrebare din literatura română

1. Marin Preda — moartea din „camera 6”, la două luni după romanul care a sfidat regimul

A fost găsit mort în dimineața de 16 mai 1980, în camera cu numărul 6 a Casei de creație de la Palatul Mogoșoaia, la 57 de ani. Certificatul medico-legal a stabilit „asfixie mecanică prin astuparea orificiilor respiratorii cu un corp moale, posibil lenjerie de pat”, în condițiile unei come etilice, cu o alcoolemie de 3‰. Cu doar două luni înainte publicase „Cel mai iubit dintre pământeni”, roman care s-a vândut în 200.000 de exemplare — cel mai mare tiraj pentru un volum românesc din epoca comunistă — și care critica metodele dure ale Securității din anii ’50.

De ce e suspectă: scriitorul avea dosar la Securitate încă din 1971, cu numele de cod „Editorul”, iar soția lui povestea că era urmărit și amenințat telefonic. Formularea medico-legală despre o moarte „violentă” provocată de un cearșaf a alimentat ipoteza lichidării — susținută public de fratele scriitorului, Saie, și de prima soție, Aurora Cornu —, dar enigma nu a fost niciodată dezlegată oficial.

2. Ioan Petru Culianu — un glonț în ceafă, într-o toaletă din Chicago

Pe 21 mai 1991, în jurul prânzului, profesorul Ioan Petru Culianu a fost împușcat o singură dată în ceafă, cu un pistol Beretta de calibru 25, într-o cabină de toaletă din clădirea Divinity School a Universității din Chicago. Avea 41 de ani și era succesorul desemnat al lui Mircea Eliade ca istoric al religiilor; asasinul a tras pe la spate și a rămas necunoscut, crima fiind un mister până azi. Fusese ucis la câteva minute după ce încheiase o discuție cu un doctorand, într-o zi în care clădirea era plină de vizitatori la un târg de carte.

De ce e suspectă: au apărut speculații că ar fi fost ucis de foști agenți ai Securității, din cauza articolelor în care ataca regimul, iar fostul oficial Ion Pacepa a numit-o o execuție în stil KGB; FBI a făcut public, în 2018, un dosar de 489 de pagini, fără ca autorul să fie identificat. Locul ales — cel mai profan posibil — i-a făcut pe colegi să vorbească despre o execuție cu sens ritual.

3. Nicolae Iorga — luat de la masa de scris și împușcat de nouă ori

Pe 27 noiembrie 1940, marele istoric, în vârstă de 69 de ani, a fost luat direct de la masa de lucru, de la vila sa din Sinaia, de un grup de legionari și dus la marginea comunei Strejnic, lângă Ploiești. A fost împușcat de 9 ori, iar trupul i-a fost găsit a doua zi dimineața la marginea drumului; legionarii îl considerau responsabil moral pentru moartea liderului lor, Corneliu Zelea Codreanu. Iorga era unul dintre cei mai mari cărturari ai țării — istoric, dramaturg, poet, fost prim-ministru —, despre care George Călinescu spunea că jucase „rolul lui Voltaire”.

De ce e suspectă/fascinantă: deși vinovații sunt cunoscuți (comandoul condus de Traian Boeru), execuția a fost parte dintr-un val coordonat de crime — în aceeași zi au fost asasinați și economistul Virgil Madgearu și executați 64 de deținuți la Jilava. Amploarea pierderii a fost globală: după aflarea veștii, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.

4. Urmuz — scriitorul care a inventat absurdul și a murit absurd

Pe 23 noiembrie 1923, Urmuz s-a împușcat într-un boschet din apropierea Șoselei Kiseleff, un eveniment care rămâne învăluit în mister, la 40 de ani. Ziarele de seară anunțau „sinuciderea unui funcționar” — nu fiindcă era scriitor, ci pentru că era grefier al statului; pe atunci „scriitorul Urmuz” practic nu exista public, deși avea să fie recunoscut drept precursorul absurdului, al antiprozei și al dadaismului, cu o operă de doar câteva pagini.

De ce e suspectă: s-a sinucis fără nicio explicație clară, lăsând o carte poștală surorii sale care arăta că își premeditase moartea, iar scrisorile invocau o paralizie de care nu s-a confirmat vreodată că ar fi suferit cu adevărat; cunoscuții și-au amintit obsesia lui pentru moarte și fascinația pentru arme. Chiar și presa vremii se contrazicea — un glonț în tâmplă, după unele relatări, în piept, după altele —, sporind enigma unei morți aparent fără motiv, ca un ultim gest absurd.

5. Veronica Micle — moartea din iubire, la 50 de zile după Eminescu

În noaptea de 3 spre 4 august 1889, poeta a băut arsenic în casa maicii Fevronia Sârbu, la Mănăstirea Văratec, și a agonizat aproximativ 20 de ore; avea doar 39 de ani. Medicul Taussig, chemat de urgență, a explicat decesul printr-o congestie cerebrală fulgerătoare în urma otrăvirii cu arsenic, iar moartea a survenit la exact 50 de zile după moartea lui Eminescu, marea ei iubire.

De ce e suspectă/tulburătoare: oficial e o sinucidere din durere, dar gestul a fost premeditat — în ultima scrisoare, datată 1 august, Veronica cerea unei apropiate să-i procure, prin fratele ei medic, încă o doză de arsenic. Detaliile macabre (presimțirea morții într-un poem neterminat, viziunea cu chipul lui Eminescu) și faptul că a fost înhumată religios lângă biserică, deși ortodoxia nu acordă slujbă sinucigașilor, mențin vie întrebarea: durere, disperare sau o reîntâlnire plănuită în moarte?

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU