Timp de un deceniu, în România condusă de Nicolae Ceaușescu, viața a milioane de oameni a depins de o simplă bucată de hârtie: cartela. Acest document, adesea colorat diferit de la un oraș la altul, stătea între o familie și cele mai elementare alimente. Începând cu anii ’80, regimul comunist a instituit un sistem de raționalizare treptată, transformând actul cotidian al cumpărăturilor într-o luptă pentru supraviețuire.
Totul a început oficial la 19 decembrie 1980, cu Legea nr. 13 – „Legea pentru constituirea, repartizarea şi folosirea pe judeţe a resurselor pentru aprovizionarea populaţiei”. Decretul stabilea raționalizarea consumului pe județe, iar cartelele pentru zahăr și ulei erau diferențiate pe categorii de populație. Însă ideologia din spatele penuriei a fost cimentată în 1982, printr-un document bizar: „Programul de alimentație științifică a populației”.
Conceput la cererea dictatorului, programul postula că un român nu are nevoie de mai mult de 2.700-2.800 de calorii pe zi și stabilea inclusiv standardele de greutate ale cetățenilor. Această cifră rece, calculată în birourile Comitetului Central, a devenit justificarea oficială pentru golirea galantarelor.
Care erau rațiile anuale la alimente
Ce însemna acest calcul în farfuria unui cetățean? Pe hârtie, rația anuală inițială permitea un consum de 60-70 kg de carne, 8-10 kg de pește, 210-230 litri de lapte, 260-280 de ouă, 16 kg de grăsimi (ulei, margarină), 170-180 kg de legume, 70-90 kg de cartofi, 3-4 kg de legume boabe, 65-95 kg de produse din fructe și 22-26 kg de zahăr. Realitatea, însă, era mult mai sumbră.
În anul 1984, un nou decret a redus drastic aceste cifre: rația anuală de carne a scăzut la doar 39 de kilograme, cea de lapte la 78 de litri, iar cea de legume la 166 de kilograme. Uleiul și zahărul, esențiale în orice gospodărie, se eliberau doar o dată pe lună, în limita unui kilogram.
Sistemul era menit să exercite un control total. Fiecare familie era arondată unui magazin alimentar de cartier. Acolo, capul familiei prezenta cartea de imobil și buletinul pentru a primi prețioasa cartelă, pe care gestionarul bifa fiecare produs ridicat. O jumătate de pâine pe zi de persoană era norma. Procedura putea varia regional, în unele județe cartelele fiind valabile o lună, în altele chiar trei.
Însă cea mai mare problemă nu era neapărat cantitatea, ci disponibilitatea. Ziua în care „se băga” carne la Alimentara se transforma într-un eveniment social, marcând formarea unor cozi care se întindeau pe sute de metri. Puii, congelați și subnutriți, se vindeau câte doi la pungă, o imagine care a dat naștere unei glume amare la nivel național: românii i-au poreclit „Frații Petreuș”, după un faimos duo de muzică populară.
Puteai să faci pușcărie pentru 1 kg de zahăr în plus
Într-un sistem care promova austeritatea, încercarea de a-ți face provizii era considerată o crimă. Decretul 306 din octombrie 1981 definea stocarea de alimente drept „infracțiune de speculă”. Articolul 1 al decretului prevedea clar: „cumpărarea de la unităţile comerciale de stat şi cooperatiste, în scop de stocare, în cantităţi care depăşesc nevoile consumului familial pe o perioadă de o lună, de ulei, zahăr, făină, mălai, orez, cafea […] se pedepseşte potrivit prevederilor Codului Penal cu închisoare de la 6 luni la 5 ani”.
Aceeași soartă o aveau și vânzătorii care îndrăzneau să ofere mai mult decât rația impusă, articolul 4 specificând că nerespectarea regulilor „constituie infracţiune şi se pedep-seşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani”. Astfel, regimul nu controla doar stomacurile, ci și frica, asigurându-se că fiecare cetățean rămânea dependent și supus.
