Când ușa grea din fontă a celulei s-a deschis după 17 ani și jumătate, Corneliu Coposu a pășit afară într-o lume pe care nu o mai recunoștea, purtând un corp pe care nu-l mai simțea al lui. Fostul campion la haltere, un colos care cântărea 114 kilograme la intrarea în închisoare, devenise o umbră de 51 de kilograme care uitase cum se pronunță cuvintele.
Nu a fost doar o detenție politică; a fost un maraton al dezumanizării prin 17 puncte de calvar, un „capăt de linie” care a ucis 90% dintre cei care i-au trecut pragul.
„Garsoniera” nr. 12 și mașina de bătut de 150 de kilograme
Totul a început violent, pe 14 iulie 1947. Ridicat direct din biroul său de la sediul central al PNȚ (Partidul Național Țărănesc), secretarul lui Iuliu Maniu a fost aruncat în subsolul Ministerului de Interne, apoi la Malmaison.
Acolo a fost „cazat” la Garsoniera nr. 12. În ciuda numelui eufemistic, spațiul era un mormânt de beton: pat și scaune fixe din beton, un perete de sticlă sub sârmă ghimpată și o supraveghere totală. Aici, Corneliu Coposu l-a întâlnit pe Brânzaru – o matahală de 150 de kilograme, descris de Senior drept un „oligofren” a cărui singură abilitate era să bată un om timp de 12 ore fără încetare atunci când anchetatorii nu obțineau semnăturile dorite.
„Am fost depus, bucurându-mă de atenţia Securtăţii, la aşa-zisa secţie „garsoniera”, la garsoniera nr. 12. Garsonierele erau destul de civilizate, aveau pat de beton, două scaune de beton fixe şi aveau duş propriu şi closet în interior. Era un perete de sticlă, protejat de sârmă ghimpată, iar pe cealaltă parte era o uşă dublă, una de fontă – interioară, iar cea exterioară de gratii. Am fost depus în celula aceasta şi a început imediat ancheta (…). La sfârşitul unei anchete cu rezultate negative eram dat pe mâna faimosului Brânzaru, care era o matahală de 150 de kilograme şi care era oligofren, singurul lui merit fiind capacitatea de a bate 12 ore fără încetare şi care intervenea numai atunci când anchetatorul era foarte supărat că nu reuşeşte să obţină nicun fel de completare a declaraţiilor făcute”, relata omul politic, în cartea „Coposu – confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru”
Calvarul preventiv: 9 ani de „așteptare” și munca la Canal
Un aspect adesea ignorat este faptul că, până în anul 1956, Coposu a fost ținut în arest preventiv. Timp de 9 ani, a fost plimbat prin centre de triere fără o sentință oficială. Un an și jumătate din acest timp l-a petrecut în lagărele de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, sub soarele necruțător și sub cizma torționarilor.
Comuniștii au vrut să-l transforme într-o unealtă, încercând să-l oblige să fie martor al acuzării în procesul liderului Lucrețiu Pătrășcanu. Teroarea de atunci a fost absolută: „De la carceră mergeai din nou la anchetă, apoi tot la carceră, ca să te epuizeze. «Semnezi asta?» «Nu semnez». Aceasta însemna o altă bătaie.”
Sadismul „Specialiștilor”: Vida Nedici și „Dentistul”
În itinerarul său prin iad, Coposu a întâlnit răul în formele sale cele mai pure.
- Vida Nedici: un colonel de origine sârbă, faimoasă pentru brutalitatea cu care bătea deținuții în zona testiculelor, afișând o satisfacție paranoică în fața leșinurilor provocate de durere.
- Oancea „Dentistul”: la Capul Midia, acest gardian cu „figură de cimpanzeu” avea o forță de izbire atât de mare încât peste 100 de deținuți și-au pierdut dinții sub pumnii lui. Alături de el, Tanasov completa tabloul bătăușilor legendari de la Midia.
„Am avut de-a face cu exemplare perfide de răutate omenească, combinată cu isterie: faimoasa Vida Nedici, de origine sârbă, care ajunsese până la gradul de colonel şi era vestită pentru brutalitatea cu care ancheta, specializată în bătaia deţinuţilor la testicule. Probabil datorită paranoiei era fericită ori de câte ori leşinuri de durere unor deţinuţi politici. La Midia, ca bătăuşi celebri au fost Oancea şi Tanasov. Oancea avea proecla Dentistul, pentru că avea o figură de cimpanzeu şi o forţă de izbire atât de mare, încât mai multe de 100 dintre deţinuţii de la Capul Midia şi-au pierdut dinţii din cauza izbiturilor acestui Oancea”, mai spunea Corneliu Coposu.
Râmnicu Sărat: „Stația Finiș” și 8 ani de tăcere absolută
Din 1954 până în 1962, Coposu a fost încarcerat la Râmnicu Sărat, o închisoare de exterminare unde moartea era rezultatul unui calcul bio-chimic.
- Dieta de 500-600 calorii: Supe de orz fiert, fără grăsime, ducând la o avitaminoză C severă și monofagie.
- Atrofia fizică: De la 114 kg la 51 kg. Seniorul era atât de slăbit încât nu putea sta în picioare mai mult de 10 minute fără să leșine.
Dar cea mai neagră încercare a fost tăcerea forțată. Timp de peste 8 ani, nu a rostit niciun cuvânt. Gardienii, figuri „lombrosiene” care vorbeau o limbă asiatică „aproape lătrată”, aveau interdicția de a comunica cu deținuții. La eliberare, mecanismele vorbirii îi erau atât de atrofiate încât a trebuit să învețe din nou, prin exercițiu lung, cum să scoată sunete articulate.
Corneliu Coposu a rezumat acest drum al crucii cu o precizie rece: Ministerul de Interne, Malmaison, Văcărești, casele conspirative de la Snagov (unde tortura era la ordinea zilei), Pitești, Uranus, Jilava, Canal, Ghencea, Bragadiru, Popești-Leordeni, Craiova, Gherla, Sighet, Aiud și, în final, Râmnicu Sărat.
Umilința de după „libertate”
Nici după anul 1964 liniștea nu a venit. Bolnav grav, a fost trimis cu domiciliu forțat la Rubla, în Bărăgan, apoi angajat ca muncitor necalificat pe șantiere. A fost hărțuit de Securitate până în ultimele clipe ale regimului și umilit din nou în anii ’90 de noul regim post-revoluționar.
Moartea sa, din data de 11 noiembrie 1995, a generat un imens val de simpatie populară pentru forțele politice anticomuniste din România. Deși nu a beneficiat de funeralii naționale, la înmormântarea sa au participat sute de mii de oameni veniți din întreaga țară. Este înmormântat în Cimitirul Bellu Catolic.
Cu toate acestea, cele 51 de kilograme rămase din el au fost suficiente pentru a reconstrui coloana vertebrală a unei întregi națiuni. Corneliu Coposu nu a învins doar închisoarea; a învins tăcerea.
