Metodele brutale, dar ingenioase, prin care toți strămoșii noștri au supraviețuit iernilor de coșmar

Fiecare strop de apă caldă care atingea barba îngheța instantaneu. La o scuturătură, din ea cădea un fel de zăpadă înghețată, iar apa care picura din nas se transforma în țurțuri pe mustăți. Aceasta nu este o scenă dintr-un film, ci mărturia directă a unui călător din secolul al XIV-lea, despre o iarnă obișnuită în ținuturile Dobrogei.

În Antichitate și Evul Mediu, viața pe teritoriul actual al României era marcată de primejdii, lipsuri și brutalitate. Războaiele, calamitățile și epidemiile făceau ravagii, dar iarna era, fără îndoială, perioada critică a anului. Mărturiile istorice pictează un tablou visceral al unei lupte disperate pentru supraviețuire.

Infernul Alb al dacilor: cum au supraviețuit iernilor

Pentru dacii de pe țărmul Mării Negre, iarna era un tiran. Poetul latin Ovidius, exilat la Tomis, descria cu groază în lucrarea sa „Triste scrisori din Pont”, cum gerul cumplit „prindea ca în clești corăbiile” ([…] Rămân înţepenite corăbiile-n gheaţă, Şi vâsla nu mai poate talazul despica.), transformând marea într-un deșert de gheață. Pământul zăcea sub nămeți, iar viscolul ștergea orice urmă de soare.

În acest peisaj, vânătoarea devenea o execuție necesară, după cum arată poetul Vergiliu: „Vitele pier. Boii, cu trupurile lor mari, încremenesc, acoperiţi de zăpadă, iar cerbii, strânşi grămadă, sunt ţintuiţi pe loc sub povara de nea proaspăt căzută. Oamenii nu-i vânează cu haite de câini, nici nu le mai întind laţuri… Cerbii aceştia zadarnic se trudesc să spargă cu pieptul muntele de zăpadă. În timpul acesta oamenii îi izbesc cu fierul de aproape şi îi omoară cu tot mugetul lor groaznic.”

Refugiul se găsea sub pământ, în bordeie încălzite de vetre uriașe unde se rostogoleau „trunchiuri de stejar şi ulmi întregi”. Aici, în nopțile lungi, dacii „își acoperă trupurile cu blănuri galbene de animale” și, pentru a îndura, petreceau la joc și preparau o băutură a rezistenței din orz fermentat și fructe acre de sorb, „ce seamănă cu vinul”.

Paradoxul iernii: când gerul deschidea calea războiului

În mod contraintuitiv, gerul năprasnic nu oprea, ci încuraja războiul. Dunărea înghețată, descrisă de Ovidius ca fiind „la fel cu pământul”, devenea o autostradă perfectă pentru raiduri.

„Duşmanii barbari năvălesc pe caii lor iuţi. Duşmanii sunt călăreţi destoinici, trag bine cu săgeata şi pustiesc până departe tot ţinutul vecin”, scria poetul.

Istoricul Florus confirmă acest obicei brutal, notând că dacii, conduși de regele Cotiso, „obișnuiau să coboare și să pustiască ținuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, înghețată de ger, își unea malurile”.

Evul Mediu: umbra morții și frigul din case

Trecerea secolelor nu a adus alinare. În Evul Mediu, iarna era asociată simbolic cu bătrânețea, sărăcia și moartea. Muncile agricole încetau, iar viața se muta în case reci, umede și întunecate, construite din lemn, uneori piatră, și acoperite cu paie. Istoricii notează că, uneori, era mai cald afară decât în interior.

Familii întregi de țărani mâncau, dormeau și petreceau timpul înghesuite în cămăruțe mici în jurul vetrei, închizând noaptea obloanele ferestrelor minuscule din motive de securitate. Șemineele erau un lux extrem de rar, precum cel magnific, singurul păstrat în forma sa originală din secolul al XV-lea, în Turnul Capistrano din Castelul Corvinilor.

Bătălia cu gerul: cum supraviețuiau strămoșii noștri

Infernul Alb dacic (Dacii)	Coșmarul medieval
🏡 Adăpostul: bordeie subterane. Săpate adânc în pământ pentru a folosi izolația naturală împotriva viscolului.	🏡 Adăpostul: case de lemn și paie. Reci, umede și întunecate, unde deseori era mai frig înăuntru decât afară.
🔥 Sursa de căldură: vetre uriașe. Focuri masive, alimentate cu trunchiuri întregi de stejar și ulm.	🔥 Sursa de căldură: vetre modeste. Focuri mici în centrul camerei, șemineele fiind un lux extrem de rar.
👕 Îmbrăcămintea: blănuri de animale sălbatice. O singură haină groasă, menită să protejeze de vântul tăios.	👕 Îmbrăcămintea: straturi multiple. Până la trei cojoace, piei de oaie și două rânduri de nădragi.
👢 Încălțămintea: opinci dacice. Confecționate din piele, adaptate terenului și climei aspre.	👢 Încălțămintea: opinci improvizate. Făcute din orice: pânză, piele de animal sau chiar scoarță de copac.
🍻 Reconfortul: berea de orz și sorbe. O băutură caldă și hrănitoare, preparată pentru a ridica moralul în nopțile lungi.	🍻 Reconfortul: supraviețuirea pură. Fără mențiuni despre băuturi speciale, accentul fiind pe raționalizarea proviziilor.
⚔️ Pericolul principal: raiduri peste Dunărea înghețată. Iarna era sezonul ideal pentru jafuri rapide în teritoriul roman.	🐺 Pericolul principal: lupi și izolare. Păduri pline de haite flămânde și drumuri blocate care te puteau condamna la moarte.

Mărturia care îți îngheață sângele în vine

Poate cea mai puternică dovadă a brutalității iernii medievale vine de la călătorul arab Ibn Battuta. Descrierea lui este un document al suferinței fizice: „Era atunci toiul iernii. Eu mă îmbrăcam cu trei cojoace si cu două rânduri de nădragi, dintre care unul bine căptușit.

Purtam în picioare încălțăminte de lână, apoi ghete căptușite cu pânză de in și, în sfârșit, pe deasupra, o pereche de borghali (încălțăminte din piele de cal), îmblănită cu piele de lup… Nu puteam să mă sui singur pe cal, din cauza multelor veștminte cu care eram acoperit, astfel că tovarășii mei erau nevoiți să mă urce pe cal.”

Călătorie prin păduri bântuite de lupi și tătari

Călătoria în sine era un act de curaj nebun. Drumurile erau extrem de dificile, iar mlaștinile din jurul unor orașe ca Târgoviște și Timișoara deveneau de netrecut. Negustorul Tommaso Alberti, ajuns în Moldova în decembrie 1612, găsea un ținut devastat de invaziile tătarilor, trecând prin Vaslui, o „localitate cu multe case și cu o biserică și un palat al domnitorului Moldovei, dar ruinat cu desăvârșire„.

Călătoria sa de mai multe zile printr-o pădure imensă, pe ger, vânt și ploaie, a fost un coșmar: „Drumurile sunt foarte rele încât nici șase perechi de boi nu puteau trage o căruță. Am stat toată noaptea în acea pădure, fără să avem nimic de mâncare și tare înfricoșați de lupii care urlau grozav.”

În aceeași epocă, baronul francez Francois de Pavie nota că oamenii se îmbrăcau cu piei de oaie, iar ca încălțări aveau opinci din pânze, piei de animale sau chiar scoarță de copaci.

De la bordeiele dacilor la opincile din scoarță de copac, de la berea de sorbe la frica de lupi, povestea supraviețuirii în aceste ținuturi este una a adaptării disperate. Data viitoare când tremuri de frig, amintește-ți de barba prefăcută în zăpadă. Perspectiva s-ar putea să te încălzească.