După moartea lui Mihai Viteazul, o liniște apăsătoare s-a așternut peste Țările Române. Timp de aproape șase decenii, otomanii și-au înăsprit controlul, convinși că nu pot avea încredere în domnii pământeni. În vara anului 1658, un om despre care nimeni nu știa aproape nimic sosea într-o Valahie în ruine.
Țara era devastată de revoltele seimenilor și dorobanților împotriva fostului domnitor Constantin Șerban, dar și de incursiunile turcilor și tătarilor veniți să „restabilească ordinea”. Boierii, care aveau proprii candidați la tron, l-au privit din start cu suspiciune. Omul acesta, adus de o escortă otomană, părea o altă marionetă. Însă aducea cu el o ambiție care avea să scrie ultima pagină de eroism românesc înainte de un secol de întuneric.
Un străin pe tronul Valahiei: Mihnea al III-lea
Noul domnitor, Mihail Radu sau Mihnea al III-lea, era o enigmă. El pretindea că e fiul lui Radu Mihnea, dar cronicarii vremii, mulți provenind din rândul boierilor, șopteau că ar fi fiul unui cămătar grec din Iași, născut pe la 1613. Cert este că trăise peste 20 de ani la Constantinopol.
„Voievodul intrigant al ğării Româneşti, căruia i se zice Mihnea, în zilele tinereții sale, fusese un băiat cuminte şi, timp de peste 20 de ani, fusese educat împreună cu pajii lui Kodja-Kenan paşa, cuceritorul cetății Ahisha. El se împodobea cu căciulă de samur şi cu haine de musulman şi, fiind sătul de sare şi pâine, citea şi scria din cărți în limbile arabă şi persană şi turcă şi spunea: Voi fi un musulman adevărat!”, scria cronicarul otoman Mustafa Naima.
Dezastrul din țară era atât de mare, încât Mihnea a fost nevoit să-și stabilească curtea la Mănăstirea Radu Vodă. De acolo, pe 13 iunie 1658, a trimis un document Episcopiei Râmnicului cu o titulatură sfidătoare: „Io Mihail Radu ighemon, conducător şi arhiduce al părţilor transalpine”. Apoi, a pus pe steaguri și monede vulturul bicefal bizantin. Pungile cu galbeni plătite la înscăunare i-au orbit pe turci, dar semnalul era clar: nu se purta ca un vasal, ci ca un împărat.
„O pompă strălucită îl înconjura. Cu tot trecutul său turcesc se simțea urmaș al împăraților bizantini și îi plăcea s-o și spuie.”, spunea marele istoric Nicolae Iorga.
Radiografia unui an de foc: Mihnea al III-lea în 4 puncte esențiale
| Element cheie | Detaliu fascinant |
|---|---|
| ⏳ Domnie fulger | Doar 1 an. A încercat să schimbe soarta țării într-un timp record, între 1658 și 1659. |
| 🦅 Sfidare imperială | A pus Vulturul Bicefal Bizantin pe steaguri și monede, un act de sfidare totală față de sultani. |
| ⚔️ Metodă sângeroasă | A masacrat elita boierească la un ospăț-capcană pentru a-și asigura libertatea de acțiune. |
| 🎯 Obiectiv final | Nu doar apărare, ci invazie. A trecut Dunărea și a incendiat cetăți otomane pe teritoriul lor. |
Jocul dublu: reforme și conspirații
Mihnea știa că marile familii boierești, care preferau pacea cu turcii, îi vor fi dușmani. Așa că s-a bazat pe boierimea mică și mijlocie, dornică de afirmare, și pe oamenii de rând.
- A creat o armată populară: a înființat unități de dorobanți din țărani loiali. A impus o lege prin care satele de „rumâni” (țărani dependenți) se puteau răscumpăra de pe moșii. Oamenii de rând erau mulțumiți: deși plăteau bir, scăpau de corvoadă și aveau o viață mai bună ca soldați;
- A cumpărat armament modern: cu banii strânși, a comandat tunuri de la Sibiu;
- A căutat aliați externi: la 4 octombrie 1659, a încheiat un tratat secret cu principele Transilvaniei, Gheorghe Rakoczi al II-lea, și a mers cu oastea să-l sprijine.
Boierii, furioși că rămâneau fără oameni pe moșii și speriați de planurile de război, l-au pârât la Istanbul. Mihnea, însă, a dejucat complotul cu aur și minciuni. Apoi, s-a răzbunat. În iulie 1659, i-a momit la un ospăț de împăcare și, într-un masacru demn de Alexandru Lăpușneanu, i-a ucis pe toți. Printre victime s-a numărat și marele cărturar Năsturel Udriște. Calea era liberă.
Pe urmele lui Mihai Viteazul: ultima mare campanie
Cu opoziția internă anihilată, Mihnea a declanșat un plan complex. Gheorghe Rakoczi al II-lea trebuia să atace în zona Lugoj și Caransebeș, atrăgând oștile otomane. În acest timp, Constantin Șerban, aliatul său pus pe tronul Moldovei, trebuia să reziste tătarilor, iar Mihnea avea să lovească direct în teritoriile sud-dunărene.
Pe 12 septembrie 1659, a ordonat uciderea tuturor garnizoanelor turcești din țară, măcelărind câteva mii de otomani. Apoi, a făcut inimaginabilul: a trecut Dunărea. A incendiat raialele Giurgiu, Brăila, Turnu și a atacat cetățile Rusciuk și Nicopole, semănând panică. Pe 23 noiembrie 1659, la Frătești, a zdrobit o armată otomană.
Părea că miracolul se repetă. Însă, spre deosebire de predecesorul său, Mihnea nu a avut noroc. Aliații săi au cedat: Gheorghe Rakoczi a fost înfrânt la Porțile de Fier, iar Constantin Șerban nu a putut opri tătarii. Prins ca într-un clește, Mihnea a fost înfrânt. Locul bătăliei finale a fost o ironie cruntă a sorții: Călugăreni.
A fugit la Râșnov, apoi la Satu Mare. Sfârșitul a venit brusc, pe 5 aprilie 1660. În timp ce lua masa cu Constantin Șerban, chiar voievodul mazilit din Moldova, a căzut ca secerat. Otrăvit sau victimă a unui infarct, nu se știe. Cert este că odată cu el murea ultimul voievod care a încercat să scuture jugul otoman și să apropie țara de Occident. Domnia sa de un an a fost un foc mistuitor, o ultimă zvâcnire de curaj înainte de lungul și întunecatul secol fanariot.
