Pe câmpul de luptă de la Șcheia, în anul 1486, istoria Moldovei a stat atârnată de un fir de ață. Într-unul dintre cele mai dramatice episoade ale Evului Mediu românesc, Ștefan cel Mare, voievodul care timp de decenii sfidase un imperiu, zăcea căzut. Doborât cu cal cu tot, înghițit de o movilă de trupuri și oțel, părea că odată cu el pierea și suflarea unui întreg principat. Vestea morții sale s-a răspândit ca focul, iar pe același câmp de bătălie, un uzurpator era deja proclamat domn. Însă, în mai puțin de trei ore, voievodul avea să se ridice dintre morți pentru a-și conduce oștenii spre o ultimă și neașteptată victorie împotriva otomanilor.
Timp de aproape o jumătate de secol, figura lui Ștefan cel Mare dominase scena politică a Europei de Est. Sub conducerea sa, Moldova se transformase dintr-un stat marginal, măcinat de conflicte interne, într-o veritabilă putere militară și politică, un bastion al creștinătății la porțile Orientului. Monarh absolutist, a guvernat cu o mână de fier, aducând stabilitate administrativă, prosperitate economică și extinzând granițele țării la întinderea lor maximă, de la Carpați la Nistru și de la gurile Dunării până în Pocuția.
Cât timp a trăit, pământul Moldovei nu a fost cucerit, toți dușmanii săi fiind, rând pe rând, înfrânți. Însă cel mai aprig război l-a purtat cu Imperiul Otoman, o superputere a vremii. Timp de 13 ani, oștile sale au înfruntat Semiluna, un conflict sângeros în care a fost învins doar de patru ori și care avea să culmineze cu bizara bătălie de la Șcheia.
Lupta solitară a lui Ștefan cel Mare
Această ascensiune a fost construită pe o formidabilă mașină militară. Conform rapoartelor venețiene, precum cel al lui Matteo Muriano, Ștefan putea mobiliza o armată de până la 60.000 de oșteni. Aceasta nu era o masă amorfă de luptători, ci o structură bine organizată, cu un corp de elită format din „viteji”, o cavalerie ușoară extrem de eficientă compusă din răzeși, infanterie bine echipată și unități specializate de mercenari, artilerie și arcași. Bazându-se pe o rețea de cetăți de graniță întărite și pe o tactică ingenioasă, Ștefan a transformat armata sa într-una dintre cele mai puternice din regiune, capabilă să înfrângă inamici superiori numeric.
Cu toate acestea, angajarea sa în conflictul antiotoman, începută în jurul anului 1473 odată cu dorința de a controla Chilia, a fost una aproape solitară. Deși victorii răsunătoare, precum cea de la Vaslui din 1475, au stârnit admirația Europei, ajutorul concret a întârziat mereu să apară. În locul cruciadelor promise, Ștefan a primit felicitări, titlul onorific de „Athleta Christi” din partea Papei și promisiuni deșarte.
Pentru a-și asigura spatele, a depus jurământ de vasalitate atât regelui Ungariei, cât și celui al Poloniei, însă niciunul dintre suzerani nu și-a respectat obligațiile în momentele critice. La Războieni, de exemplu, a fost nevoit să înfrunte singur uriașa armată a sultanului, în timp ce ajutorul cerut regelui Ungariei, Matei Corvin, a întârziat decisiv. Așa cum scria istoricul Constantin C. Giurescu, în „Istoria Românilor”, regele ungar, „preocupat de pregătirile nunţii”, a trimis un detașament care a ajuns la granița Moldovei abia după ce bătălia se încheiase.
Anii premergători bătăliei finale au fost marcați de pierderi grele. În anul 1484, otomanii au cucerit cetățile strategice Chilia și Cetatea Albă. Încercările disperate ale lui Ștefan de a le recupera în anul 1485 s-au soldat cu eșecuri costisitoare. Într-o ultimă tentativă de a obține sprijin, a prestat un nou jurământ de vasalitate regelui Poloniei, la Colomeea. Drept răspuns, a primit doar un contingent simbolic de 3.000 de cavaleri. „Poate nu i-ar fi dat nici pe aceştia”, nota Giurescu, „dacă n-ar fi intrat, tocmai, în timpul ceremoniei de la Colomeea, turcii în Moldova, prădând şi arzând ţara, până la Suceava inclusiv”.
Epuizantul război antiotoman nu a secat doar resursele, ci a și hrănit credința. Nu este o coincidență că multe dintre celebrele mănăstiri ctitorite de Ștefan, astăzi parte din patrimoniul mondial, au fost ridicate tocmai în acești ani de cumpănă, servind drept bastioane spirituale și mulțumiri aduse divinității pentru supraviețuire.
Bătălia care a urmat, la Cătlăbuga, a fost un adevărat măcel. Oastea otomană, condusă de Bali bey Malkocioglu și secondată de hoarde tătărăști, a fost inițial respinsă de cavaleria poloneză care a spulberat avangarda. Văzând aceasta, beiul de Silistra a ordonat atacul general. Grosul trupelor otomane a trecut un pod peste Prut și i-a copleșit pe cavaleri, punându-i pe fugă.
Salvarea a venit de la oștenii moldoveni. O cronică lituaniană descrie cum polonezii, în retragere, „i-au dus pe turci spre rezerva moldovenilor. Acolo toți turcii au fost înfrînți pe capete”. Victoria a avut însă un preț imens: peste 13.000 de morți zăceau pe câmpul de luptă, dintre care 8.000 de otomani și 3.000 de creștini, iar armata Moldovei era serios slăbită, devenind vulnerabilă.
„Învierea lui Ștefan cel Mare” la Șcheia
Acesta a fost momentul pe care otomanii îl așteptau. Realizând că Ștefan era izolat și cu resursele epuizate, au lansat o expediție menită să-l înlăture definitiv. Au adus cu ei și un pretendent la tron: un anume Hronoda, fiul lui Petru Aron, unchiul care îi ucisese tatăl lui Ștefan.
Această armată puternică era condusă de Iskender Bey și de același Bali Bey, dornic de revanșă după înfrângerea de la Cătlăbuga. Confruntarea a avut loc la Șcheia. Depășite numeric, trupele moldovene au fost inițial respinse. În învălmășeală, Ștefan a fost încolțit și doborât. Zdruncinat puternic de căzătură, a zăcut aproape inconștient printre trupurile neînsuflețite. Cronica moldo-germană consemnează sec: „Ștefan Voievod a căzut de pe cal şi a zăcut printre morţi de dimineaţă până la prânz”.
Timp de câteva ore, Moldova nu a mai avut domnitor. Hronoda fusese aclamat de otomani, iar speranța părea pierdută. Dar destinul voievodului nu se încheiase. Un aprod credincios, pe nume Purice, l-a descoperit printre cadavre și, conform legendei relatate de cronicarul Ion Neculce, l-a ajutat să încalece din nou, făcându-se el însuși „o moviliță” pentru ca domnul să se poată sui pe cal. Simultan, boierul Pântece l-a atras pe Hronoda afară din tabăra turcească sub pretextul unei închinări false, capturându-l și aducându-l în fața lui Ștefan, care i-a tăiat capul pe loc.
Ștefan cel Mare era să moară, dar a reușit să-și motiveze oștenii
Apariția voievodului, viu și de neînvins, a avut un efect electrizant asupra oștenilor săi. Cu moralul refăcut, moldovenii s-au regrupat și au lansat un atac devastator asupra otomanilor, descumpăniți de „învierea” celui pe care îl credeau mort. Turcii au fost înfrânți. A fost ultima mare victorie a lui Ștefan cel Mare împotriva Semilunii.
Cu toate acestea, triumful de la Șcheia a fost cântecul de lebădă al lungului său război. Epuizat, fără aliați și conștient că nu mai putea susține singur conflictul, în anul 1487, Ștefan cel Mare a luat o decizie pragmatică: a acceptat suzeranitatea sultanului și a reluat plata tributului. Otomanii, bucuroși să încheie pacea cu un adversar atât de redutabil, i-au impus o sumă modică, doar 4.000 de ducați, jumătate față de cea plătită de Țara Românească.
La finalul vieții, sfatul pe care Ștefan i l-a dat urmașului său, Bogdan al III-lea, a fost o concluzie amară a experienței sale: să facă pace cu turcii, căci sunt „mai de cuvânt decât creștinii”.
Reconstituirea evenimentelor de la Șcheia se bazează pe un cumul de surse. În timp ce cronica moldo-germană consemnează sec căderea și revenirea voievodului, cronicarul Ion Neculce este cel care, peste veacuri, a imortalizat detaliile umane, precum fapta aprodului Purice. Juxtapunerea acestor scrieri ne permite să separăm nucleul faptic de aura legendară care l-a înconjurat.
Dincolo de cronică, momentul de la Șcheia oferă o rară fereastră spre psihologia câmpului de luptă medieval. Nu a fost doar o victorie tactică, ci triumful loialității personale absolute asupra haosului. Gestul aprodului Purice demonstrează că armata lui Ștefan nu era doar o forță militară, ci o fraternitate clădită în jurul figurii sale.
