Octombrie 1916. În haosul retragerii din Dobrogea, o hârtie ajunge pe masa generalului Alexandru Averescu. Pe ea, o cerere urgentă și șocantă de la un subaltern: permisiunea de a dinamita capodopera lui Anghel Saligny, magnificul pod de la Cernavodă. Inamicul era aproape, panica se instalase, iar decizia părea, pentru unii, singura logică.
Dar răspunsul pe care Averescu l-a scris în acele clipe de cumpănă nu doar că a salvat un simbol național, ci a rămas una dintre cele mai memorabile replici din istoria României. Ce anume a scris și cum s-a ajuns în acest punct critic, în care România era gata să-și sacrifice propria bijuterie inginerească?
O minune a ingineriei sub amenințare
Inaugurat în anul 1895 în prezența Regelui Carol I, complexul de poduri de la Cernavodă reprezenta mai mult decât o simplă construcție. Era un statement, o declarație de modernitate și forță a tânărului regat român. Proiectat de geniul lui Anghel Saligny, pe atunci un inginer de doar 34 de ani, era o minune a tehnicii care a stabilit recorduri încă de la nașterea sa.
Complexul era o demonstrație de forță inginerească, format din mai multe structuri impresionante:
- Podul principal (peste Dunăre): avea o deschidere centrală de 190 de metri și alte patru deschideri de 140 de metri, plus un viaduct cu 15 deschideri de 60 de metri.
- Podul peste brațul Borcea: cuprindea trei deschideri de 140 de metri și un viaduct cu 11 deschideri de 50 de metri.
- Viaductul din Insula Borcea: peste un tronson de 14 km de cale ferată, se adăuga un viaduct cu 34 de deschideri a câte 42 de metri.
Radiografia unui gigant
Pentru a înțelege mai bine impactul acestei construcții, iată o sinteză a celor mai spectaculoase date:
| Element cheie | Dimensiune & fapt fascinant |
|---|---|
| 🗓️ Anul inaugurării | 1895, în prezența Regelui Carol I |
| 📏 Lungime totală | 4.087 de metri – Peste 4 kilometri de măiestrie pură |
| 🏆 Record la vremea sa | Cel mai lung complex de poduri din Europa, al 3-lea din lume |
| 🏗️ Înălțime peste Dunăre | 30 de metri, echivalentul unui bloc cu 10 etaje |
| 💣 Momentul critic | Octombrie 1916, la un pas de a fi dinamitat de propriii apărători |
| ✍️ Replica salvatoare | „Sunt de părere să sară în aer generalul, podul nu.” |
În total, cei 4.087 de metri de poduri și viaducte formau, la acea vreme, cel mai lung complex de acest tip din Europa și al treilea din lume. Construcția se înălța la 30 de metri deasupra apelor mari ale Dunării, permițând trecerea vaselor cu cele mai înalte catarge.
Timp de cinci ani, Saligny a coordonat o lucrare titanică ce a legat, în sfârșit, Dobrogea de restul țării. Podul nu era doar o cale ferată; era artera vitală care conecta Bucureștiul de portul Constanța, un simbol al progresului și al unității naționale.
Haosul din toamna lui 1916: o decizie radicală
Doar 21 de ani mai târziu, în toamna lui 1916, această capodoperă a devenit un obiectiv strategic vulnerabil. După dezastrul de la Turtucaia, armata română era în plină retragere, iar trupele Puterilor Centrale înaintau rapid prin Dobrogea. Panica domina frontul și cancelariile de la București.
Dacă trupele germano-bulgare ar fi capturat podul intact, ar fi avut o poartă deschisă spre Capitală. În logica disperată a războiului, distrugerea lui părea o necesitate dureroasă. Și cel care a cerut să și-o asume a fost un general român, Alexandru Socec, comandant al Diviziei 2 Infanterie.
Cererea oficială de a arunca în aer podul ajunge la comandantul Armatei a II-a, generalul Alexandru Averescu, un om cunoscut pentru calmul și gândirea sa strategică. În mijlocul confuziei generale, Averescu ia o decizie care sfidează panica. Pe cererea subalternului său, el scrie o rezoluție scurtă, tăioasă și absolut memorabilă: „Sunt de părere să sară în aer generalul, podul nu.”
Cu aceste câteva cuvinte, Averescu nu doar că anulează un ordin catastrofal, dar își și arată disprețul față de lașitatea mascată în prudență strategică. Intervenția sa a salvat de la distrugere completă minunea lui Saligny.
Adevăr și zvon: sacrificiul necesar
În acele zile, însă, la București, nimeni nu știa sigur soarta podului. Zvonurile și dezinformarea ajunseseră până la Casa Regală. Pe 10 octombrie, o Regină Maria devastată nota în jurnalul său: „[…] Dobrogea e aproape pierdută, Constanța a fost luată, oamenii noștri au aruncat în aer cu mâinile lor podul mare – podul atât de drag unchiului…”
Informația era parțial greșită, alimentată de confuzia retragerii. Chiar și scriitorul Vasile Th. Cancicov nota două zile mai târziu: „Până în acest moment nu se cunoaște soarta podului de la Cernavodă”.
Adevărul este că, deși intervenția lui Averescu a salvat structura principală, un sacrificiu a fost totuși necesar. Pentru a opri înaintarea inamicului, trupele române în retragere au minat și distrus un tronson secundar, podul de peste brațul Borcea. Acesta avea să fie reconstruit abia în 1921, dar bijuteria lui Saligny, podul cel mare, rămăsese în picioare datorită unui om care a refuzat să cedeze în fața panicii.
Concluzie: o lecție despre caracter, nu doar despre oțel
Povestea salvării Podului de la Cernavodă nu este o simplă anecdotă fascinantă. Este o fereastră către psihologia deciziilor luate sub presiune extremă și o dovadă a faptului că rezistența unui simbol național nu stă doar în calitatea oțelului din care este construit, ci și în caracterul oamenilor care îl apără.
Decizia generalului Averescu demonstrează o perspectivă pe termen lung, refuzând să sacrifice un bun strategic și simbolic de o valoare inestimabilă pentru un avantaj tactic de moment, născut din panică. În contrast cu haosul și dezinformarea care domneau inclusiv la Casa Regală, gestul său reprezintă un act de luciditate și de leadership autentic.
Replica sa memorabilă nu este doar o dovadă de spirit, ci un instrument de comandă excepțional. În zece cuvinte, Averescu nu doar anulează un ordin, ci reafirmă o ierarhie a valorilor, penalizează moral lașitatea și închide orice posibilitate de negociere. Astfel, podul stă și astăzi în picioare nu doar datorită viziunii lui Anghel Saligny, ci și datorită curajului unui lider care a înțeles că anumite lucruri, odată pierdute, nu mai pot fi reconstruite niciodată la fel.
