Te-ai întrebat vreodată cum s-ar adapta cele mai simple instincte ale tale într-un mediu fără „sus” și „jos”? Fără gravitație, fără repere, doar tu plutind în vid. În anul 1973, cu mult înainte ca explorarea spațială pe termen lung să fie o realitate, o elevă de liceu a pus o întrebare similară. Iar NASA a decis să afle răspunsul trimițând în spațiu doi pasageri neașteptați: Arabella și Anita, doi păianjeni de grădină.
O idee de liceu, o misiune spațială: NASA a trimis păianjeni în spațiu
Totul a pornit de la Judith Miles, o adolescentă de 17 ani din statul american Massachusetts, a cărei propunere a fost selectată de NASA pentru a zbura la bordul Skylab, prima stație spațială americană. Într-o coincidență cosmică, ideea ei a venit în același an în care David Bowie lansa albumul „The Rise and Fall of Ziggy Stardust and the Spiders from Mars”. Astfel, pe 28 iulie 1973, Arabella și Anita au fost lansate pe orbita Pământului.
Odată eliberată într-un rezervor special, Arabella a avut, previzibil, probleme. Prima ei încercare de a țese o pânză a fost haotică, o construcție rudimentară, departe de perfecțiunea geometrică de pe Pământ. Dar apoi, ceva remarcabil s-a întâmplat. În a doua zi, sistemul ei nervos părea să se fi recalibrat. Arabella a început să țese pânze complete, funcționale, demonstrând o capacitate de adaptare uluitoare. Succesul a fost atât de mare, încât echipa a decis să o elibereze și pe Anita pentru a confirma rezultatele.
Mai mult decât o simplă pânză
Dar de ce acest interes pentru arhitectura arahnidelor? Așa cum explică chiar NASA, scopul era mult mai profund: „Structura geometrică a pânzei unui păianjen […] oferă o măsură bună a stării sistemului său nervos central”. Păianjenul își simte propria greutate pentru a determina grosimea firelor și folosește gravitația pentru a iniția construcția. Eliminând gravitația, oamenii de știință puteau observa cum un sistem nervos reacționează și se adaptează la un stimul complet nou. Era, în esență, o fereastră către modul în care creierul nostru s-ar putea adapta la viața în spațiu.
Un detaliu fascinant observat a fost că mătasea țesută în spațiu era mai fină și varia în grosime mai mult decât pe Pământ, un alt semn al adaptării la noul mediu. Din păcate, eroii noștri cu opt picioare nu s-au mai întors acasă. Arabella și Anita au murit pe stația spațială, cel mai probabil din cauza deshidratării, dar moștenirea lor a rămas.
Lecția nescrisă a pânzelor simetrice
Povestea nu se termină aici. Decenii mai târziu, experimentele au continuat la bordul Stației Spațiale Internaționale (ISS). Oamenii de știință de la Universitatea din Basel au trimis alți păianjeni pe orbită și au descoperit ceva și mai ciudat.
Pe Pământ, pânzele sunt de obicei asimetrice, cu centrul poziționat mai sus. Acest lucru permite păianjenului să folosească gravitația pentru a coborî rapid și a captura prada prinsă în partea inferioară. Este o strategie eficientă, sculptată de milioane de ani de evoluție.
În gravitație zero, însă, această strategie nu mai are sens. Și, uimitor, păianjenii au „înțeles” asta. Pânzele țesute la bordul ISS erau semnificativ mai simetrice, cu centrul mult mai aproape de mijlocul geometric. Fără experiență evolutivă în spațiu, creierul lor minuscul a renunțat la o strategie adânc înrădăcinată și a adoptat una mai logică pentru noul mediu.
Așadar, pot păianjenii să țese pânze în spațiu? Da. Dar răspunsul real este că fac mai mult de atât: ei ne arată că viața, în formele ei cele mai neașteptate, nu doar că supraviețuiește, ci se optimizează. Și această capacitate fundamentală de adaptare este, poate, cea mai importantă lecție în timp ce ne pregătim să facem primii pași dincolo de planeta noastră.
