Probabil ai auzit și tu mitul: de fiecare dată când alimentezi la benzinărie, practic torni un velociraptor lichefiat în rezervorul tău. Este o imagine memorabilă, dar, din păcate pentru fanii Jurassic Park, complet falsă. În ciuda popularității sale, ideea că petrolul este un fel de supă de dinozaur descompus este una dintre cele mai persistente legende urbane din știință. Așadar, de unde provine petrolul cu adevărat?
De unde provine petrolul cu adevărat?
„Din motive bizare, ideea că petrolul provine de la dinozauri a rămas fixată în mintea multora. Dar petrolul provine, de fapt, de la trilioane de alge și organisme de plancton minuscule.”, a explicat geologul Reidar Müller de la Universitatea din Oslo pentru Science Norway.
Acum zeci sau sute de milioane de ani, când aceste alge și plancton mureau, se scufundau pe fundul mărilor și oceanelor. Acolo, au fost acoperite de strat după strat de sedimente.
După milioane de ani petrecuți sub o presiune imensă și într-un mediu fără oxigen, materia organică a fost efectiv „fiartă” și transformată în acel lichid negru și vâscos de care civilizația noastră pare că nu se poate sătura, în ciuda urgenței climatice. De aici, petrolul se infiltrează în sus prin scoarța terestră până când este blocat de o rocă impermeabilă, formând un zăcământ care necesită intervenția umană pentru a fi extras.
Și ce s-a întâmplat cu dinozaurii marini sau cu vreun T-Rex ghinionist care a descoperit că brațele sale nu erau tocmai potrivite pentru înot? Chiar dacă ajungeau pe fundul oceanului, este extrem de puțin probabil să se fi transformat în petrol, după cum am mai explicat și într-un articol din 2023.
Motivul principal este că transformarea materiei organice în țiței necesită un mediu anoxic (fără oxigen). Un cadavru de dinozaur ar fi devenit un festin pentru creaturile acvatice, care l-ar fi devorat până la os cu mult înainte ca acesta să aibă șansa de a fi îngropat în condițiile potrivite. Natura nu irosește niciodată o masă gratuită.
Așadar, cea mai acceptată teorie despre nașterea petrolului sună ca o rețetă geologică de lungă durată. Acum 350-400 de milioane de ani, în perioada Devoniană, o mortalitate în masă a umplut oceanele cu plancton și alte organisme marine. Acestea s-au scufundat, fiind acoperite de strat după strat de sedimente.
Sub o presiune imensă și fără oxigen, materia organică s-a transformat într-o substanță bogată în carbon și hidrogen, numită cherogen. Acest precursor al petrolului a continuat să fie „gătit” de procesele geologice, moleculele sale fiind sparte în lanțuri mai scurte și mai ușoare. În funcție de condiții, rezultatul final a fost fie petrolul lichid, fie gazul natural, ambele stocate în ceea ce numim „roci mamă”.
Istoria mai puțin știută a petrolului
Deși credem că este o invenție modernă, petrolul – un amestec de peste 17.000 de substanțe organice – este cunoscut de mii de ani. Infiltrându-se la suprafață, a fost descoperit de civilizațiile antice și pus la treabă în moduri ingenioase.
Acum 12.000 de ani, în Mesopotamia, oamenii foloseau deja asfaltul (petrol oxidat) pentru a-și etanșa corăbiile. Babilonienii îl numeau naptu („cel care luminează”) și, după cum sugerează și numele, îl ardeau în lămpi. Utilizarea sa era atât de răspândită, încât apare menționată chiar și în Codul lui Hammurabi.
Romanii i-au dat numele de petroleum (oleum petrae – ulei de piatră), termen preluat de la egipteni. Se crede că îl foloseau ca lubrifiant pentru osiile carelor, în timp ce bizantinii l-au transformat într-o componentă cheie a „focului grecesc”, o armă navală terifiantă care ardea chiar și pe apă.
Pe teritoriul României, țițeiul era folosit încă din secolul I î.Hr., dovadă stând podoabele dacice din smoală întărită descoperite la Poiana, în județul Galați. Într-o premieră mondială, prima rafinărie de petrol a fost construită în România, în anul 1856, la Ploiești, de către Marin Mehedințeanu, marcând un moment de cotitură în istoria industrială a „aurului negru”.
