Spre deosebire de cuceritorii anteriori, Roma nu a intrat în Iudeea prin forță, ci ca un aliat invitat. Vechiul Regat al Iudeei fusese vasal al Imperiului Asirian, cucerit și distrus de Imperiul Babilonian, reconstruit de Imperiul Persan și apoi cucerit din nou de Alexandru cel Mare. Poporul Iudeei a reușit mai târziu să-i alunge pe succesorii lui Alexandru cel Mare, seleucizii, și a stabilit o independență fragilă cu sprijinul unei republici în plină ascensiune, dornică să devină următorul mare imperiu: Roma. Însă ceea ce a început ca o alianță strategică s-a transformat într-o relație cu un cost devastator.
Cum au ajuns romanii în Ierusalim: o alianță născută din revoltă
Una dintre cele mai cunoscute sărbători ale iudaismului, Hanuka, celebrează un moment de triumf: rededicarea Templului din Ierusalim după ce fusese profanat de regele seleucid Antiochus IV. Sub comanda lui Iuda Macabeul și a fraților săi, rebelii evrei i-au învins pe opresori.
Sărbătoarea veselă a Hanuka, cunoscută și ca festivalul luminilor, este despre reînnoire și restaurare. Totuși, peste ea planează o umbră istorică durabilă: Templul a cărui purificare o comemorează zace în ruine de aproape două milenii, distrus nu de seleucizi, ci de generalul roman Titus, în anul 70 e.n., și nereconstruit vreodată.
În retrospectivă, această umbră este aruncată de una dintre numeroasele ironii ale istoriei: însuși Iuda Macabeul, eroul revoltei, a fost cel care a deschis poarta influenței romane, căutând o alianță cu aceștia.
Prețul intervenției romane
În anul 161 î.e.n., Iuda Macabeul a trimis delegați la Roma. Atras de sistemul republican roman, unde deciziile erau luate de Senat și nu de un suveran absolut, el a cerut un tratat de sprijin reciproc. Pentru macabei, Roma părea un aliat promițător.
Însă unitatea evreiască era fragilă. Atât sub macabei, cât și sub dinastia hasmoneană care le-a urmat, luptele interne pentru putere, adesea centrate pe legitimitatea preoției Templului, au măcinat națiunea. Roma, deși indiferentă la complexitatea religiei evreiești, a fost extrem de interesată de oportunitatea de a-și exercita controlul în sfera sa de influență.
Pe măsură ce facțiunile evreiești rivale apelau la arbitrajul Romei pentru a-și tranșa disputele, autonomia Iudeei s-a erodat. Implicarea romană a devenit dominație, culminând în 37 î.Hr., când Roma a impus în cele din urmă evreilor un conducător ale cărui acreditări nu erau recunoscute de aproape niciun evreu, arată The Collector.
Cucerirea ascunsă într-un război civil
Evreii și-au câștigat independența față de seleucizi în anul 134 î.Hr. și au înființat dinastia hasmoneană. Regii hasmoneeni s-au îndepărtat de regalitatea tradițională din Iuda, deoarece proveneau din clasa preoțească, nu din cea regală. Conform scripturilor evreiești, poporul spera la un rege – adesea numit Mesia – care să fie din neamul lui David și să-i elibereze de opresiunea străină. Ca preoți-regi, conducătorii hasmonei se aflau astfel într-o poziție ciudată.
Dinastia hasmoneană a fost caracterizată de conflicte care au atins apogeul în anul 63 î.Hr., când doi prinți hasmonei s-au angajat într-un război civil total. Ambii au cerut ajutorul Romei. Generalul roman Pompei a sosit, dar nu ca un mediator, ci ca un cuceritor. A asediat și a capturat Ierusalimul. Unul dintre prinții beligeranți, Hyrcanus al II-lea, a fost instalat ca mare preot, dar fără putere regală. Celălalt, Aristobulus al II-lea, a fost luat captiv la Roma, unde a murit mai târziu otrăvit în circumstanțe suspecte.
Ascensiunea lui Irod cel Mare
În calitate de mare preot, Hyrcanus al II-lea deținea cea mai înaltă funcție disponibilă unui evreu, dar puterea lui depindea în totalitate de sprijinul roman. Când parții au invadat Iudeea în 40 î.Hr., l-au înlăturat rapid pe Hyrcanus și au instalat în locul lui un alt membru al familiei preoțești, care era anti-roman: nepotul său, Antigonus al II-lea Mattathias, fiul lui Aristobulus al II-lea.
Însă un politician abil, care fusese tetrarh al Galileei sub stăpânirea Romei, a reușit să scape. Numele lui era Irod. Acesta a ajuns la Roma și, amintind de gestul lui Iuda Macabeul cu un secol în urmă, a cerut ajutorul Romei – dar de data aceasta, a cerut o intervenție directă, nu doar o alianță. Cu sprijinul militar și diplomatic roman, cel pe care istoria îl va cunoaște drept Irod cel Mare s-a întors în Iudeea în anul 37 î.Hr. și a recucerit-o în numele Romei.
Un rege fără coroană legitimă
Succesul lui Irod a fost o victorie pentru Roma. Dar pentru iudei? Adevărul este că, la acea vreme, mulți evrei nutreau o ură profundă față de Roma. Cucerirea Iudeei de către Pompei dusese la moartea a 12.000 de evrei. Între timp, Aristobul al II-lea fusese un preot legitim, iar unii evrei considerau că parții ar putea fi conducători mai buni decât romanii. Prin urmare, Irod nu a fost aclamat ca eliberator; el reprezenta asupritorii Iudeei.
Pe lângă această problemă, Irod nu avea calificările tradiționale ale unui rege. Deși hasmoneii nu erau din neamul lui David, așa cum se aștepta, ei erau cel puțin de origine preoțească. Irod, însă, nu era niciuna dintre acestea. Tatăl său era un idumeu convertit la iudaism. Astfel, Irod era „rege al iudeilor” doar pentru că Roma spunea că este.
Distrugerea finală
Implicarea romanilor în Iudeea s-a încheiat într-un mod tragic. Într-o încercare de a înăbuși o rebeliune iudaică împotriva Romei – o revoltă care amintea de cea a macabeilor împotriva seleucizilor – generalul roman Titus a distrus Ierusalimul. În acel an fatidic, 70 e.n., el a ras Templul de pe fața Pământului. A fost punctul final infam al unei relații de două sute de ani, care a început cu un tratat de alianță, dar s-a încheiat cu o dominație brutală.
Ironia acestei relații de 200 de ani, începută cu o cerere de alianță și încheiată cu distrugerea totală, este documentată în detaliu de istoricul Iosif Flavius. El însuși un lider al revoltei evreiești care a trecut de partea romanilor, Flavius a fost martor ocular la asediul și căderea Ierusalimului. Scrierile sale, deși controversate, rămân principala fereastră prin care privim astăzi tragedia și complexitatea care au definit transformarea Iudeei în provincie romană.
