Petru Cercel: voievodul aventurier bănuit că i-ar fi plăcut bărbaţii, a vrut să aducă progresul în Ţara Românească

Petru Cercel, cunoscut ca voievodul aventurier care a străbătut Europa, se numără printre cei mai vizionari domnitori români, fiind adesea descris de contemporanii săi drept un prinț renascentist, elegant și extrem de erudit, cunoscător de 12 limbi străine. A încercat cu ardoare să modernizeze Ţara Românească.

La sfârșitul secolului al XVI-lea, Principatele Române erau sub suzeranitate otomană, plătind un tribut pentru a-și păstra autonomia. Voievozii, în schimb, trebuiau să plătească sume considerabile pentru a obține tronul cu aprobarea sultanului și a oficialilor Porții, care puteau influența numirile. Într-un context marcat de domnii efemere și de dorința de îmbogățire personală a liderilor, reformele sociale, politice sau militare erau aproape inexistente.

Puțini voievozi au reușit să aducă o contribuție de seamă, în special în domeniul cultural. Puterea domnitorului era adesea limitată de influența marilor boieri, care își manevrau pretendenții în funcție de propriile interese. Majoritatea populației era formată din țărani săraci și aserviți, iar orașele erau mai degrabă târguri modeste, fără comparație cu marile centre urbane din Europa Occidentală.

În această lume valahă de la Porțile Orientului, Petru Cercel, un voievod român profund pătruns de spiritul renascentist și cultura europeană a vremii, a încercat să transforme Ţara Românească într-un Principat prosper, modernizat și occidentalizat. Petru Cercel a fost unul dintre cei mai inovatori și reformatori voievozi din istoria românilor.

Petru Cercel, voievodul aventurier

Născut Petru Pătrașcu, el a fost fiul lui Pătrașcu cel Bun, domnitor al Ţării Româneşti între anii 1554 și 1557. Aşadar, era frate după tată cu Mihai Viteazul. Deși există opinii care sugerează că ar fi fost copilul nelegitim al lui Pătrașcu, cronicarii otomani și alte surse menționează că Petru Cercel era fiul legitim al voievodului muntean, recunoscut ca atare și de regele Franței, Henric al III-lea, și de Papa Grigore al XIII-lea.

Petru Cercel a fost trimis ca ostatic în Orient la vârsta de zece ani, împreună cu un alt frate mai mare, ca o garanție față de Marea Poartă că tatăl său nu va trăda otomanii. Această experiență l-a marcat profund, influențându-i ulterior viziunea asupra reformelor și modernizării Ţării Româneşti.

„Și pe el, care era în vârstă de 10 ani, l-au trimis la curtea turcului din Constantinopol.”, nota cardinalul de Granvela în raportul său din 25 decembrie 1579.

După moartea tatălui său, Petru Cercel, pe atunci în vârstă de doar 12 ani, a fost exilat pe insula Rhodos, din cauza intrigilor lui Rustem Pașa, un vechi adversar al lui Pătrașcu cel Bun. Se presupune că același Rustem Pașa ar fi fost implicat și în otrăvirea lui Pătrașcu cel Bun. După dispariția sultanului Suleiman Magnificul, influența lui Rustem Pașa s-a diminuat, permițându-i lui Petru Cercel să părăsească Rhodos, dar fără a putea reveni în Ţara Românească.

Ulterior, Petru a fost trimis în Caramania și a călătorit apoi prin Alep și Damasc. La vârsta de 24 de ani, a reușit să ajungă, în secret, în Ţara Românească. A încercat să colaboreze cu câțiva boieri pentru a-l detrona pe Alexandru al II-lea Mircea, dar complotul a eșuat.

Petru a fugit în Transilvania, unde a găsit refugiu sub protecția lui Ioan Sigismund Zapolya, principele Transilvaniei. Potrivit unei scrisori a unui mercenar din Ljubljana către dogele Veneției, Petru Cercel încerca să strângă fonduri și trupe pentru a-și recâștiga tronul. Din păcate, norocul nu a fost de partea sa. După moartea lui Zapolya, Ștefan Báthory a devenit principe al Transilvaniei, iar politica sa favoriza cooperarea cu turcii, ceea ce l-a forțat pe Petru Cercel să fugă în Polonia pentru a-și salva viața.

Pribegia lui Petru Cercel prin Occident

În anul 1572, Petru Cercel s-a refugiat în Polonia la prietenul său, Albert Laski de Sieradz, un cavaler aventurier pe gustul său. Această mutare a marcat începutul unei perioade de pribegie prin Europa Centrală și de Vest, în căutarea unor aliați care să-i susțină revendicarea tronului Țării Românești. Pe parcursul exilului său, Petru Cercel a trăit în Polonia, Germania, Austria, Italia și Franța, legând prietenii cu personalități influente și captivând prin frumusețea și inteligența sa.

În Polonia, s-a împrietenit cu Henric al III-lea Valois, pe atunci rege al Poloniei, care ulterior a devenit și monarh al Franței. Din Polonia, Petru Cercel a ajuns în Germania și Austria, încercând să obțină sprijinul Habsburgilor. Ghinionul l-a făcut să aspire la o carieră de mercenar în Malta, pentru a lupta împotriva turcilor, astfel ajungând în Italia.

Deși încerca să treacă neobservat, frumusețea și prezența sa impunătoare au atras imediat atenția nobilimii italiene. Franco Sivori, care avea să devină secretarul său personal, îl descria la 36 de ani ca având „un aspect fizic foarte frumos și purtând părul lung, ce îi cădea pe spate, conferindu-i un aer maiestuos”.

În Italia, Petru Cercel a intrat în atenția papei Grigore al XIII-lea, care l-a apreciat și l-a recomandat curții Franței. Acolo, a reînnoit legătura cu Henric al III-lea, acum rege al Franței. Regele francez l-a inclus în suita sa și i-a susținut cauza pe lângă sultanul otoman, prin ambasadorul său Jacques de Germigny. Eforturile financiare și susținerea influenților prieteni ai lui Petru, alături de insistențele regelui francez, l-au convins pe Marele Vizir să garanteze numirea lui Petru Cercel ca domn al Țării Românești.

Voievodul aventurier şi reformele sale

Convins de abilitățile diplomatice ale francezilor și de suma impresionantă de peste 1,4 milioane de scuzi, marele vizir Siavuş Paşa a susținut cauza lui Petru Cercel și a cerut sultanului destituirea lui Mihnea al II-lea de pe tronul Țării Românești.

Astfel, în anul 1583, la vârsta de 38 de ani, după aproape 24 de ani de pribegie, Petru Cercel a devenit domn al Țării Românești. Era un adevărat principe renascentist: elegant, cosmopolit și erudit, purtând o perlă mare în ureche, de unde și porecla sa: Petru Cercel.

„În Constantinopol, Cercel a studiat cu profesori de seamă, iar la Rhodos a învățat pe deplin limbile greacă și turcă. În pribegia sa prin Asia și Africa, și-a îmbogățit cunoștințele și a învățat limbile orientale. Ajuns în Transilvania, a învățat maghiara, în Polonia, polona, în Germania, germana, în Italia, italiana, iar în Franța, franceza, ajungând astfel să cunoască 12 limbi străine.”, se arată în lucrarea lui Ștefan Pascu „Petru Cercel și Țara Românească”.

Petru Cercel era nu doar un erudit, ci și un poet. În timpul șederii sale în Italia, a scris mai multe poeme și își dedica mult din timpul liber studiului. Personalitatea sa complexă și educația vastă l-au transformat într-o figură remarcabilă a epocii, un domnitor care a încercat să aducă spiritul renascentist și valorile europene în Țara Românească.^[sursa]

Ajuns pe tronul Valahiei, Petru Cercel, un principe cult și cu experiență vastă, a încercat să reformeze societatea românească și să o ridice la nivelul celei apusene. În primul rând, a dorit să modernizeze cancelaria domnească și administrația în general, inspirându-se din modelele occidentale. A eliminat pe cât posibil implicarea boierilor cu interese personale în treburile administrative ale Valahiei și s-a înconjurat de specialiști aduși din Franța și Italia.

Mai mult decăt atăt, a inițiat o serie de lucrări edilitare, aducând pentru prima dată apă curentă la Târgoviște printr-un procedeu învățat în Italia și realizând canalizare, un fapt unic în peisajul românesc al vremii. De asemenea, a construit un palat domnesc în stil renascentist, înconjurat de grădini și plante exotice. A finalizat și lucrările la Mitropolia din Târgoviște. În doar doi ani de domnie, Petru Cercel a realizat progrese pe care mulți dintre predecesorii săi nu le-au reușit.

Mentalitatea diferită a lui Petru Cercel a supărat boierii

Petru Cercel și-a propus să schimbe mentalitățile și moda în Valahia, introducând ținuta franțuzească la curtea de la Târgoviște și instituind obiceiurile și protocolul curților occidentale. Visa să creeze o armată modernă, angajând mercenari, introducând arme de foc și construind prima fabrică de tunuri din Valahia, după modelul Arsenalului din Veneția. În plus, a menținut legături diplomatice strânse cu statele italiene și Franța.

Măsurile sale au nemulțumit boierimea conservatoare, deranjată de aducerea francezilor și italienilor în poziții cheie și de reformele occidentale care amenințau privilegiile lor. Datoriile acumulate de Petru Cercel pentru înscăunare și impunerea unor impozite mai mari au agravat tensiunile. Boierii și reprezentanții Bisericii îl considerau un personaj excentric, dornic să schimbe tradițiile.

În cele din urmă, comploturile boierești și presiunile otomane au dus la mazilirea sa. Fugit în Transilvania, Petru Cercel a fost prins și întemniţat, reușind să evadeze. Ulterior, în aprilie 1590, Petru Cercel a fost capturat și decapitat de otomani în drumul către insula Rhodos.

Un aspect controversat legat de Petru Cercel a fost orientarea sa sexuală, fiind suspectat că ar fi fost homosexual. Această bănuială a apărut deoarece făcea parte din anturajul apropiat al lui Henric al III-lea, regele Franței, cunoscut pentru orientarea sa homosexuală. Petru Cercel era inclus în grupul „les mignons” sau „drăguții”, cum îi numea regele Franței pe tinerii din anturajul său, asemănători cu metrosexualii vremii. Se presupune că regele Franței i-ar fi dăruit perla pe care Petru o purta în ureche.

Petru Cercel a fost un voievod român progresist și vizionar, care a încercat să modernizeze Țara Românească în spiritul Renașterii europene. Educat și poliglot, a fost un prinț cult și elegant, cunoscut pentru reformele sale administrative și edilitare, inclusiv introducerea apei curente și a canalizării la Târgoviște. Deși a avut o domnie scurtă și controversată, marcată de conflicte cu boierimea conservatoare, eforturile sale au lăsat o amprentă semnificativă asupra societății româneşti. Petru Cercel a rămas în istorie ca un reformator ambițios, dar și ca un personaj complex, cu o viață marcată de exil, prietenii influente și suspiciuni privind orientarea sa sexuală.