Plictiseala poate fi benefică pentru creierul tău, dezvăluie oamenii de știință

Fiecare dintre noi a cunoscut acea senzație specifică: o anesteziere a curiozității, o diminuare a stimulării mentale, pe scurt, plictiseala. Într-un final, concentrarea ne alunecă printre degete, iar angajamentul se risipește. Timpul pare să se târască cu încetinitorul și, uneori, o neliniște subtilă începe să ne cuprindă. Fie că e vorba de un film care dezamăgește profund, de un copil care suspină că „nu are ce face” sau de un adult care plutește în derivă mentală în mijlocul unei ședințe – plictiseala este o experiență umană universală, o constantă în marea tapiserie a trăirilor noastre.

Definită, în linii mari, ca o dificultate în a ne menține atenția sau interesul treaz pentru o activitate în desfășurare, plictiseala este adesea percepută ca o stare negativă, o umbră pe care ne străduim din răsputeri să o evităm sau, odată instalată, să o alungăm cât mai repede.

Dar dacă am încerca să privim plictiseala dintr-o altă perspectivă? Dacă, în loc de o pacoste, am vedea-o ca pe o stare cu potențial pozitiv? Ar putea exista beneficii nebănuite în a învăța să îmbrățișăm, din când în când, acest vid aparent?

Creierul, în labirintul plictiselii

Imaginați-vă rețeaua neuronală ca pe o metropolă vibrantă: regiunile creierului sunt cartierele interconectate, iar căile neuronale sunt autostrăzile și străduțele ce le leagă, toate conlucrând pentru ca informația să circule fluid și eficient. Acest sistem complex susține miriada funcțiilor noastre cognitive.^[sursa]

Atunci când plictiseala își intră în drepturi – să spunem, în timpul vizionării unui film anost – creierul nostru activează un dans specific al rețelelor neuronale. Inițial, când filmul începe, rețeaua atenției este în prim-plan. Ea are rolul de a prioritiza stimulii relevanți și de a filtra zgomotul de fond, distragerile.

Pe măsură ce interesul nostru pălește, însă, activitatea din această rețea a atenției scade, oglindind incapacitatea noastră tot mai accentuată de a ne menține ancorați într-un conținut care nu ne mai captivează. Concomitent, se înregistrează o diminuare a activității și în rețeaua frontoparietală, responsabilă cu controlul executiv, reflectând efortul creierului de a rămâne angajat în fața unei sarcini neatractive.

În contrapartidă, o altă rețea intră în scenă: rețeaua stării de repaus (Default Mode Network). Aceasta se activează, redirecționându-ne atenția către universul interior al gândurilor și auto-reflecției. Această funcție, denumită introspecție, este una dintre caracteristicile de bază ale rețelei stării de repaus și, surprinzător, ar putea sugera o strategie ingenioasă de a naviga prin momentele de plictiseală.

Această interacțiune complexă între diverse rețele neuronale antrenează mai multe regiuni cheie ale creierului, care „colaborează” în orchestrarea stării de plictiseală. Insula, un nod crucial pentru procesarea informațiilor senzoriale și emoționale, își intensifică activitatea atunci când detectează semnalele interne ale corpului – cum ar fi gândurile asociate plictiselii – ce ne șoptesc că filmul și-a pierdut orice urmă de magnetism. Acest fenomen poartă numele de „interocepție”.

Amigdala, pe de altă parte, poate fi asemănată cu un sistem de alarmă intern. Ea procesează informațiile cu încărcătură emoțională și joacă un rol esențial în formarea amintirilor afective. În timpul plictiselii, această regiune gestionează emoțiile negative asociate, în timp ce cortexul prefrontal ventromedial ne impulsionează să căutăm alternative, activități mai stimulante care să ne scoată din amorțeală.

Plictiseală versus suprastimulare: paradoxul modernității

Trăim într-o societate caracterizată printr-un bombardament informațional constant și un nivel de stres adesea copleșitor. Concomitent, mulți dintre noi am îmbrățișat un stil de viață alert, într-o goană perpetuă de a ne umple fiecare clipă, de a fi mereu ocupați. Ca adulți, jonglăm cu exigențele profesionale și responsabilitățile familiale. Dacă avem copii, rutina de a le încărca programul cu activități școlare și extrașcolare devine, uneori, o necesitate pentru a putea face față propriilor noastre ore de muncă.

În rarele pauze dintre aceste vârtejuri de activități, dacă apucăm să respirăm, ne refugiem adesea în lumea ecranelor – organizând, actualizând, derulând la nesfârșit fluxuri de informații, doar pentru a menține iluzia că suntem ocupați. Prin acest comportament, noi, adulții, modelăm involuntar pentru generațiile tinere această nevoie stringentă de a fi mereu „în priză”, mereu activi.

Această stimulare neîntreruptă are însă un preț, plătit în special de sistemul nostru nervos. Agendele noastre supraîncărcate pot duce la o suprasolicitare a acestuia. Sistemul nervos simpatic, gardianul reacției noastre de „luptă sau fugă”, este proiectat să gestioneze episoade de stres, nu un asediu continuu.

Atunci când suntem constant sub presiunea asimilării de noi informații și a jonglării cu multiple sarcini, sistemul nervos simpatic poate rămâne activat pentru perioade îndelungate, ca urmare a efectelor cumulative ale expunerii repetate la diverși factori de stres. Acest fenomen este uneori denumit „supraîncărcare alostatică”. Este momentul în care sistemul nostru nervos ajunge la epuizare, menținându-ne într-o stare de alertă exacerbată, ceea ce poate amplifica riscul de anxietate.

Eradicând plictiseala din viețile noastre, ne privăm, paradoxal, de o modalitate simplă și naturală de a oferi sistemului nervos simpatic o binemeritată resetare.

Ar putea plictiseala să ne făcă bine?

Administrată în doze mici, ocazionale, plictiseala se dovedește a fi un antidot necesar la lumea suprastimulată în care navigăm. Ea poate aduce beneficii unice sistemului nostru nervos și sănătății noastre mentale. Acest lucru contrastează cu perioadele prelungite de plictiseală cronică, în care o activitate exacerbată a rețelei stării de repaus poate fi, dimpotrivă, asociată cu stări depresive.

Să ne îngăduim răgazul plictiselii deschide poarta către o serie de avantaje surprinzătoare:

• Stimulează creativitatea: permite minții să hoinărească liber, creând acel „flux” serendipitos în care ideile noi prind contur.
• Cultivă independența în gândire: încurajează explorarea unor noi interese și pasiuni, în loc să ne bazăm pe un flux constant de stimuli externi;
• Sprijină stima de sine și reglarea emoțională: perioadele nestructurate ne oferă ocazia de a ne confrunta cu propriile sentimente, un aspect crucial în gestionarea anxietății;
• Încurajează deconectarea digitală: întrerupe cercul vicios al gratificației instantanee care alimentează utilizarea compulsivă a dispozitivelor electronice;
• Reechilibrează sistemul nervos: reduce aportul senzorial excesiv, contribuind la calmarea stărilor de anxietate.

Trebuie să iubești pauza

Nivelurile de anxietate sunt într-o creștere alarmantă la nivel global, afectând în mod special tinerii. Numeroși factori contribuie la această tendință îngrijorătoare. Trăim sub imperiul unei conectivități permanente, străduindu-ne să ne planificăm și să optimizăm fiecare moment. Procedând astfel, însă, ne privăm creierul și corpul de timpul liber esențial pentru recuperare și reîncărcare.

Este imperativ să reînvățăm să acceptăm și chiar să prețuim pauza. Aceasta nu este un vid, ci un spațiu fertil în care creativitatea poate înflori, emoțiile pot fi procesate și înțelese, iar sistemul nervos își poate regăsi echilibrul. Plictiseala, în doza ei corectă, nu este un dușman, ci un aliat tăcut pe calea redescoperirii de sine.